Este voie? Cum gândim dreptul de zi cu zi

Cele trei mari principii sunt suveranitatea poporului, respectarea drepturilor fundamentale ale omului și pacifismul. Separația celor trei puteri este un mecanism de guvernare, menit să împiedice abuzul prin împărțirea puterii, și se deosebește de principiile propriu-zise.

Constituția este regula care leagă puterea de stat, iar aceasta este ideea constituționalismului. De aceea obligația de a o respecta apasă asupra celor care folosesc puterea. Este cu totul altceva decât cele trei îndatoriri ale cetățeanului, adică educația copiilor, munca și plata impozitelor. Cine amestecă cele două nu mai înțelege la ce slujește Constituția.

Libertatea de exprimare, garantată de articolul 21, este și ea limitată prin punerea în acord cu drepturile celorlalți, adică prin ceea ce legea japoneză numește binele public. Dezvăluirile și insultele de pe rețelele sociale atrag infracțiunea de atingere adusă onoarei, pe cea de insultă și riscul unor despăgubiri mari. Ideea că libertatea cuvântului îngăduie orice nu ține.

Pe temeiul dreptului de a-ți căuta fericirea, din articolul 13, jurisprudența a recunoscut dreptul la viață privată și dreptul la propria imagine. Este mecanismul prin care se completează drepturile la care nu se putea gândi nimeni când a fost adoptată Constituția, în 1946. Tot de aici vine și interesul de a nu-ți fi publicată fotografia fără voie.

Cenzura, oprită de articolul 21 alineatul 2, este socotită o interdicție absolută, fără excepții, așa cum a arătat cauza privind controlul vamal. A opri dinainte circulația informației surpă chiar temelia democrației. Oprirea prealabilă dispusă de o instanță este o categorie aparte, supusă unor condiții extrem de stricte.

Curtea a spus că drepturile se aplică deopotrivă și străinilor, în afara acelora care, prin natura lor, privesc numai cetățenii japonezi. Concluzia aspră a cauzei este însă că libertatea de a rămâne în țară nu este garantată și că exercitarea unui drept poate fi luată în seamă, în defavoarea străinului, la prelungirea dreptului de ședere. Este una dintre cele mai citate hotărâri la examenul de magistratură.

Din aprilie 2022, majoratul este la 18 ani. De la 18 ani poți încheia singur un credit sau un contract de card, dar pierzi totodată ocrotirea prin care un minor își poate desface contractul. Fii cu ochii în patru la schemele piramidale și la cursurile vândute online, care îi țintesc tocmai pe noii majori.

Ca regulă, contractul se naște din simplul acord rostit, fără nicio formă. Înscrisul folosește ca dovadă de mai târziu. Cu alte cuvinte, și o vorbă dată naște obligații juridice. Riscul adevărat este altul: fără probe nu câștigi procesul. Și o conversație salvată în aplicația de mesaje este o dovadă cât se poate de bună.

Dreptul japonez de retragere, numit cooling off (クーリングオフ), a fost gândit pentru vânzările care te iau pe nepregătite, adică vânzarea la domiciliu sau racolarea prin telefon; el nu se suprapune peste dreptul european de retragere, fiindcă acoperă alte situații. Comanda online, pe care o faci din proprie pornire, nu intră. Returul depinde de clauza fiecărui magazin, iar dacă nu este afișată nicio clauză, marfa poate fi înapoiată în 8 zile, cu transportul plătit de cumpărător. Convingerea că și cumpărăturile online se pot desface astfel este una dintre cele mai răspândite erori.

Uzura ivită dintr-o locuire obișnuită, îngălbenirea de soare sau urmele de mobilă, este deja acoperită de chirie și rămâne, ca regulă, în sarcina proprietarului. Reforma Codului civil (民法, minpō) din 2020 a scris acest lucru negru pe alb, la articolul 621. Dacă suma îți este reținută din garanție fără discuție, negociază invocând ghidul ministerului de resort. Stricăciunile făcute cu intenție sau din nebăgare de seamă, cum sunt arsurile de țigară, rămân în sarcina chiriașului.

Dacă dobândești un imobil prin moștenire și nu îl înscrii în 3 ani, rămâi supus unei amenzi civile de până la 100.000 de yeni; regula se aplică din aprilie 2024 și privește și moștenirile deschise mai demult. Este măsura luată împotriva terenurilor cu proprietar necunoscut. Dacă lași lucrurile baltă, moștenitorii se înmulțesc ca un bulgăre de zăpadă și demersurile devin aproape cu neputință; atunci îți prinde bine o schemă a rudeniei.

Chiar dacă proprietatea casei este moștenită de copii, soțul supraviețuitor dobândește dreptul de a locui acolo până la sfârșitul vieții. Despărțind proprietatea de locuire, sistemul face mai ușoară și primirea unei părți din economii. Se stabilește prin împărțirea moștenirii sau prin testament, iar înscrierea în cartea funciară îl face opozabil celorlalți.

Moștenitorii legali, în afara fraților și surorilor, au o rezervă, adică o parte minimă garantată, care pentru soț și copii este jumătate din cota legală, iar testamentul nu le-o poate lua. Dacă rezerva este atinsă, se poate cere o sumă de bani printr-o cerere anume. Termenul este însă scurt, de 1 an de la data la care ai aflat, deci trebuie să te miști repede.

Reforma din 2020 a unificat termenele: 5 ani de la data la care ai aflat și 10 ani de la data la care dreptul putea fi valorificat. Prescripția nu se împlinește însă de la sine, ci trebuie invocată printr-o manifestare de voință. Dimpotrivă, dacă plătești fie și 1 yen sau recunoști datoria, termenul o ia de la capăt. Nici ignorarea somațiilor nu este o soluție, fiindcă rămâne riscul unui proces.

Prezumția de nevinovăție este principiul de căpătâi al procesului penal. Vinovăția există abia atunci când procurorul a dovedit-o până acolo încât nu mai rămâne loc pentru o îndoială rezonabilă. Arestarea nu înseamnă vinovăție. Dacă răspândești mai departe ideea că un om al cărui nume a apărut în presă este făptașul, rămâi tu însuți expus unei acuzații de atingere adusă onoarei.

Însușirea unui bun ieșit din stăpânirea altuia se pedepsește cu închisoare de până la 1 an sau cu amendă de până la 100.000 de yeni. Faptul că doar ai ridicat-o de jos nu schimbă nimic: este infracțiune. Dacă o duci la poliție, poți primi o recompensă între 5 și 20 la sută din valoare, iar după 3 luni ai chiar șansa de a dobândi proprietatea. Însușirea pe tăcute nu merită.

Legitima apărare, prevăzută la articolul 36 din Codul penal (刑法, keihō), acoperă numai riposta neapărat necesară față de un atac nedrept și în curs. Dacă îl mai lovești pe cel căzut, ajungi la depășirea limitelor apărării sau la infracțiunea de lovire. A da înapoi fiindcă ai fost lovit este răzbunare, nu apărare, iar cine nu cunoaște această graniță se trezește făptaș, deși fusese victimă.

Ocara fără arătarea unor fapte concrete înseamnă insultă. Prin înăsprirea din 2022 s-au adăugat închisoarea de până la 1 an și amenda de până la 300.000 de yeni, pe când înainte existau numai reținerea de scurtă durată și amenda măruntă. Dacă arăți fapte concrete, este atingere adusă onoarei, pedepsită cu până la 3 ani. Mai urmează dezvăluirea datelor celui care a scris și despăgubiri civile de la câteva sute de mii de yeni în sus. Anonimatul nu te apără.

Pedepsirea tentativei este excepția: se aplică numai infracțiunilor la care textul spune anume că tentativa se pedepsește, precum omorul, tâlhăria sau incendierea, potrivit articolului 44 din Codul penal. La distrugerea de bunuri, de pildă, nu există tentativă pedepsită. Cu un pas mai devreme, actele pregătitoare se pedepsesc doar în cazuri cu totul rare, cum este pregătirea unui omor.

Potrivit articolului 41 din Codul penal, celui care nu a împlinit 14 ani nu i se aplică pedepse. Copilul intră în grija centrului de consiliere pentru copii și a tribunalului de familie. Răspunderea civilă este însă altceva: părintele, ca persoană cu obligația de supraveghere, plătește despăgubirile. Nu se poate spune că a fost doar o faptă de copil și că lucrurile se opresc aici.

Procesul pentru sume mici, aflat la judecătoria simplificată, este rezervat cererilor bănești de cel mult 600.000 de yeni. Hotărârea se dă, de regulă, într-o singură zi, taxa este de câteva mii de yeni și procedura poate fi folosită și fără avocat. Se potrivește pentru garanția de închiriere nerestituită, pentru un onorariu neplătit sau pentru o vânzare eșuată între particulari. Reține totuși că, dacă partea adversă se împotrivește, cauza trece la procesul obișnuit.

În materie civilă, regula este că dovedește cel care susține. Fără probe pierzi, oricât de adevărat ar fi ceea ce spui. Spre deosebire de latura penală, poliția nu se mișcă. Când dai bani cu împrumut, păstrează negreșit chitanța, dovada transferului și mesajele: aceasta este cea mai bună apărare.

Scrisoarea cu conținut atestat înseamnă doar că oficiul poștal confirmă cine, când și ce a trimis; putere de constrângere are zero. Ea este însă dovada că ai cerut ceea ce ți se cuvine și, ca somație, amână împlinirea prescripției cu 6 luni, potrivit articolului 150 din Codul civil, iar efectul psihologic, acela de a arăta că ești hotărât, este mare. Pentru poprire ai nevoie de un titlu, de pildă o hotărâre judecătorească.

Sistemul are trei grade: prima instanță, apelul și recursul. Este mecanismul prin care lucrurile se judecă cu grijă și greșelile se îndreaptă. Recursul are însă motive limitate, precum încălcarea Constituției sau nesocotirea unei hotărâri de principiu, și nu se primește doar fiindcă ești nemulțumit. Termenul de apel este de 2 săptămâni de la comunicarea hotărârii, iar după trecerea lui hotărârea rămâne definitivă.

Dreptul de a tăcea este prevăzut de articolul 38 din Constituție, poate fi folosit atât la audiere, cât și în fața instanței, iar tăcerea nu poate fi folosită împotriva ta. Cea mai frecventă cauză a condamnărilor pe nedrept este mărturisirea mincinoasă smulsă prin presiunea că tăcerea lasă o impresie proastă. Regula de aur este să ceri mai întâi un avocat; avocatul de serviciu vine gratuit.

Pentru arestare este nevoie, ca regulă, de mandat emis de judecător, potrivit articolului 33 din Constituție. Excepția este prinderea în flagrant. La fel, percheziția domiciliară și ridicarea de obiecte cer mandat. Însoțirea la secție și predarea unor obiecte prezentate ca fiind de bunăvoie sunt tocmai asta, de bunăvoie: numai știind că le poți refuza te porți altfel.

Puterea de a trimite în judecată aparține în exclusivitate procurorului, iar acesta poate hotărî, după împrejurări, să nu trimită în judecată, ceea ce se cheamă renunțare la urmărire. Chiar dacă victima strigă că îl dă în judecată, procesul penal îl pornește procurorul. Împotriva soluției de netrimitere se poate face plângere la comisia de control al urmăririi.

Se socotește că pricina de căpătâi este chiar puterea procurorului de a alege: el trimite în judecată cauzele pe care le poate câștiga cu siguranță. Cu alte cuvinte, trimiterea în judecată înseamnă aproape sigur condamnare. Tocmai de aceea apărarea dinaintea trimiterii în judecată, adică împiedicarea arestării preventive și obținerea unei soluții de netrimitere, este hotărâtoare; este un lucru știut de oricine lucrează în penal.

Odată cu coborârea majoratului la 18 ani, tinerii de 18 și 19 ani au fost numiți minori anume determinați (特定少年, tokutei shōnen). Ocrotirea din legea minorilor s-a păstrat, dar s-au apropiat de regimul adulților: s-au lărgit cazurile în care dosarul este trimis procurorului și s-a îngăduit publicarea numelui atunci când sunt trimiși în judecată. Merită știut că, de la 18 ani, situațiile în care legea minorilor nu te mai apără se înmulțesc.

Ca regulă, toate dosarele minorilor merg la tribunalul de familie. Anchetatorul tribunalului cercetează felul în care a crescut copilul și mediul familial, iar aici își află rostul și schema rudeniei; apoi, în ședință, se hotărăște o măsură de ocrotire, precum supravegherea sau internarea într-un centru de reeducare. Scopul nu este pedeapsa, ci îndreptarea.

Articolul 1 din legea minorilor spune limpede că scopul este creșterea sănătoasă a minorului. Ședința nu este publică, iar măsurile sunt în cea mai mare parte educative: internarea într-un centru de reeducare, supravegherea. Există și excepția faptelor grave, trimise procurorului și judecate ca la adulți. Sistemul este criticat că ar fi prea blând, dar este construit pe datele privind împiedicarea unei noi fapte.

Este marele principiu din articolul 32 al legii privind normele de muncă (労働基準法, rōdō kijun hō). Ca să te pună să lucrezi peste această limită, firma are nevoie de acordul numit 36 (三六協定, sanroku kyōtei), încheiat și depus la autoritate, și trebuie să plătească sporul. Nu ești obligat să primești fără crâcnire ideea că la noi se lucrează 9 ore. Verifică mai întâi programul stabilit în firma ta și acordul 36.

Pentru orele peste program sporul este de cel puțin 25 la sută; pentru munca de noapte, între orele 22 și 5, se adaugă încă 25 la sută; pentru ceea ce trece de 60 de ore pe lună, sporul este de cel puțin 50 la sută, regulă aplicată și firmelor mici din 2023. Ideea că, plătindu-se un spor forfetar, se poate lucra oricât este ilegală dacă partea care depășește nu este plătită. Fă-ți obiceiul de a citi defalcarea din fluturașul de salariu.

Ordinul este valabil numai dacă acordul 36 a fost încheiat și depus și dacă regulamentul intern sau contractul de muncă prevede posibilitatea de a cere ore suplimentare. Fără aceasta, ordinul însuși este lipsit de efect, iar refuzul nu poate fi sancționat disciplinar. Chiar și valabil fiind, ordinul poate fi refuzat când există limitări pentru creșterea copiilor sau îngrijirea unui bolnav, ori când ar dăuna sănătății, fiindcă atunci devine abuz de drept.

Reforma modului de muncă, pornită în 2019, a legat plafonul de o sancțiune. Chiar și cu o clauză specială rămân linii de netrecut: cel mult 720 de ore pe an, o medie de cel mult 80 de ore pe mai multe luni și mai puțin de 100 de ore într-o lună. Angajatorul care încalcă riscă închisoare de până la 6 luni sau amendă de până la 300.000 de yeni. Orele suplimentare fără plafon sunt o încălcare a legii.

Concedierea este lipsită de efect dacă nu are un motiv rezonabil din punct de vedere obiectiv și dacă nu este socotită potrivită după bunul-simț al societății; așa spune articolul 16 din legea contractelor de muncă, în ceea ce se numește teoria abuzului dreptului de concediere. Ca formă, este nevoie fie de un preaviz de 30 de zile, fie de o indemnizație în locul lui. A fi concediat nu înseamnă că totul s-a sfârșit: adesea se pot obține retragerea măsurii, recunoașterea calității de salariat sau o sumă de bani. Începe cu inspecția muncii și cu medierea de la direcția muncii.

Chiar și cu o singură zi de lucru pe săptămână, după 6 luni neîntrerupte și cu prezență de 8 zecimi, concediul plătit se acordă proporțional. Mai mult, pentru cei care primesc cel puțin 10 zile pe an, firma are obligația de a-i face să ia efectiv 5 zile, iar încălcarea se amendează. Vorba că la cei cu ora nu există concediu plătit este una dintre minciunile obișnuite. Nici motivul nu trebuie spus, deși firma poate cere mutarea perioadei.

Deocamdată, dreptul la salariu se prescrie în 3 ani, iar legea merge spre lungirea termenului la 5 ani. Fișele de pontaj, jurnalele calculatorului, graficele de tură și chiar însemnările zilnice sunt probe. Cererea se poate face și după plecarea din firmă. În cazurile grave, instanța poate obliga la plata unei sume egale, adăugată peste datorie. Nu este nevoie să înghiți paguba doar fiindcă ai plecat.

Curtea Supremă a spus că drepturile din Constituție cârmuiesc raportul dintre stat și persoană, nu se aplică de-a dreptul între particulari și lucrează mijlocit, prin interpretarea unor texte precum articolul 90 din Codul civil, cel despre ordinea publică și bunele moravuri; aceasta este teoria aplicării mijlocite. Cauza, foarte cunoscută, a privit refuzul angajării definitive a unui absolvent din pricina trecutului său de militant studențesc.

În 1973 s-a dat cea dintâi hotărâre din istoria Curții prin care un text de lege a fost găsit neconstituțional. Agravarea în sine ar fi fost îngăduită, dar pedeapsa extremă, redusă doar la moarte sau la închisoare pe viață, a fost socotită o deosebire lipsită de temei și contrară articolului 14. La temelia cauzei se afla povestea unei fiice care nu a mai putut îndura abuzurile tatălui. Textul a fost șters din lege abia în 1995.

Este hotărârea de neconstituționalitate din 1975. Legătura dintre scopul regulii, adică împiedicarea medicamentelor de proastă calitate, și mijlocul ales s-a dovedit slabă, iar libertatea de a-ți alege meseria, din articolul 22, a fost socotită încălcată. Cauza este exemplul de manual pentru teoria care împarte scopurile reglementării în două feluri și schimbă în funcție de ele asprimea controlului; apare des la examenul de magistratură.

În procesul Asahi și în altele s-a spus că articolul 25 arată o îndatorire a statului, iar dreptul concret la prestații se înfăptuiește prin legi, precum legea ajutorului social; aceasta este citirea textului ca program. Se pot ataca totuși în instanță atât retragerile de drepturi, cât și aplicarea nechibzuită a regulilor. Este important și să nu te sfiești să ceri sfat despre ajutorul social.