Înțelegerea textelor lungi

【Textul】Se crede adesea că biblioteca este un loc de unde se împrumută cărți, dar rolul ei s-a tot lărgit odată cu vremurile. Odinioară, biblioteca avea mai ales înfățișarea unei instituții care păstra materiale puține la număr și le arăta celor care aveau nevoie de ele. Aceasta pentru că tipăriturile pe hârtie erau scumpe, iar un om putea avea acasă doar puține volume. Când însă tiparul s-a ieftinit și cărțile au ajuns să stea și prin case, simpla păstrare a materialelor nu a mai adus lume. Atunci biblioteca și-a mutat centrul de greutate spre a fi un loc care te ajută să găsești materiale: munca de a-i arăta celui care nu știe ce să citească o înșiruire de materiale potrivită scopului lui. În anii din urmă s-a întărit, pe deasupra, latura de loc unde oamenii își aduc cele aflate și stau de vorbă, precum și cea de loc unde se adună și se păstrează mărturiile ținutului. Faptul că în bibliotecă se pun mese la care se poate vorbi și că fotografiile vechi ale ținutului sunt puse în rânduială este semnul acestei schimbări. Privind astfel, se poate spune că în inima bibliotecii nu stau cărțile în sine, ci lucrarea de a lega oamenii de informații. Împrumutul nu este decât una dintre formele pe care le ia această lucrare.【Întrebarea】Care variantă se potrivește cu conținutul textului?

1. Odinioară, biblioteca avea mai ales caracterul unei instituții care păstra materiale puține la număr și le arăta celor care aveau nevoie de ele.
2. Munca de a aduna și a păstra mărturiile ținutului iese treptat din rolul bibliotecii.
3. Autorul spune că împrumutul este lucrarea aflată în inima bibliotecii.
4. Când tiparul s-a ieftinit și cărțile au ajuns prin case, numărul celor care veneau la bibliotecă, dimpotrivă, a crescut.

【Textul】Se crede adesea că biblioteca este un loc de unde se împrumută cărți, dar rolul ei s-a tot lărgit odată cu vremurile. Odinioară, biblioteca avea mai ales înfățișarea unei instituții care păstra materiale puține la număr și le arăta celor care aveau nevoie de ele. Aceasta pentru că tipăriturile pe hârtie erau scumpe, iar un om putea avea acasă doar puține volume. Când însă tiparul s-a ieftinit și cărțile au ajuns să stea și prin case, simpla păstrare a materialelor nu a mai adus lume. Atunci biblioteca și-a mutat centrul de greutate spre a fi un loc care te ajută să găsești materiale: munca de a-i arăta celui care nu știe ce să citească o înșiruire de materiale potrivită scopului lui. În anii din urmă s-a întărit, pe deasupra, latura de loc unde oamenii își aduc cele aflate și stau de vorbă, precum și cea de loc unde se adună și se păstrează mărturiile ținutului. Faptul că în bibliotecă se pun mese la care se poate vorbi și că fotografiile vechi ale ținutului sunt puse în rânduială este semnul acestei schimbări. Privind astfel, se poate spune că în inima bibliotecii nu stau cărțile în sine, ci lucrarea de a lega oamenii de informații. Împrumutul nu este decât una dintre formele pe care le ia această lucrare.【Întrebarea】În fraza subliniată, „faptul că în bibliotecă se pun mese la care se poate vorbi și că fotografiile vechi ale ținutului sunt puse în rânduială este semnul acestei schimbări”, la ce trimite „acestei”?

1. la faptul că biblioteca și-a mutat centrul de greutate spre a fi un loc care îl ajută pe cel ce nu știe ce să citească să găsească materiale
2. la faptul că în inima bibliotecii stă nu cartea în sine, ci lucrarea de a lega oamenii de informații
3. la faptul că odinioară tipăriturile pe hârtie erau scumpe, iar un om putea avea acasă doar puține volume
4. la faptul că biblioteca își întărește latura de loc unde oamenii își aduc cele aflate și stau de vorbă, și de loc unde se adună și se păstrează mărturiile ținutului

【Textul】Se crede adesea că biblioteca este un loc de unde se împrumută cărți, dar rolul ei s-a tot lărgit odată cu vremurile. Odinioară, biblioteca avea mai ales înfățișarea unei instituții care păstra materiale puține la număr și le arăta celor care aveau nevoie de ele. Aceasta pentru că tipăriturile pe hârtie erau scumpe, iar un om putea avea acasă doar puține volume. (Spațiul liber), tiparul s-a ieftinit și, când cărțile au ajuns să stea și prin case, simpla păstrare a materialelor nu a mai adus lume. Atunci biblioteca și-a mutat centrul de greutate spre a fi un loc care te ajută să găsești materiale: munca de a-i arăta celui care nu știe ce să citească o înșiruire de materiale potrivită scopului lui. În anii din urmă s-a întărit, pe deasupra, latura de loc unde oamenii își aduc cele aflate și stau de vorbă, precum și cea de loc unde se adună și se păstrează mărturiile ținutului. Faptul că în bibliotecă se pun mese la care se poate vorbi și că fotografiile vechi ale ținutului sunt puse în rânduială este semnul acestei schimbări. Privind astfel, se poate spune că în inima bibliotecii nu stau cărțile în sine, ci lucrarea de a lega oamenii de informații. Împrumutul nu este decât una dintre formele pe care le ia această lucrare.【Întrebarea】Care cuvânt se potrivește cel mai bine în spațiul liber?

1. なぜなら (nazenara, fiindcă)
2. たとえば (tatoeba, de exemplu)
3. ところが (tokoroga, numai că)
4. つまり (tsumari, adică)

【Textul】Se crede adesea că biblioteca este un loc de unde se împrumută cărți, dar rolul ei s-a tot lărgit odată cu vremurile. Odinioară, biblioteca avea mai ales înfățișarea unei instituții care păstra materiale puține la număr și le arăta celor care aveau nevoie de ele. Aceasta pentru că tipăriturile pe hârtie erau scumpe, iar un om putea avea acasă doar puține volume. Când însă tiparul s-a ieftinit și cărțile au ajuns să stea și prin case, simpla păstrare a materialelor nu a mai adus lume. Atunci biblioteca și-a mutat centrul de greutate spre a fi un loc care te ajută să găsești materiale: munca de a-i arăta celui care nu știe ce să citească o înșiruire de materiale potrivită scopului lui. În anii din urmă s-a întărit, pe deasupra, latura de loc unde oamenii își aduc cele aflate și stau de vorbă, precum și cea de loc unde se adună și se păstrează mărturiile ținutului. Faptul că în bibliotecă se pun mese la care se poate vorbi și că fotografiile vechi ale ținutului sunt puse în rânduială este semnul acestei schimbări. Privind astfel, se poate spune că în inima bibliotecii nu stau cărțile în sine, ci lucrarea de a lega oamenii de informații. Împrumutul nu este decât una dintre formele pe care le ia această lucrare.【Întrebarea】De ce punea biblioteca de odinioară preț pe păstrarea materialelor și pe arătarea lor?

1. pentru că erau mulți oameni care nu știau ce să citească
2. pentru că nu era loc pentru mese la care să se poată vorbi
3. pentru că era nevoie ca mărturiile ținutului să fie lăsate urmașilor
4. pentru că tipăriturile pe hârtie erau scumpe, iar un om putea avea acasă doar puține volume

【Textul】Se crede adesea că biblioteca este un loc de unde se împrumută cărți, dar rolul ei s-a tot lărgit odată cu vremurile. Odinioară, biblioteca avea mai ales înfățișarea unei instituții care păstra materiale puține la număr și le arăta celor care aveau nevoie de ele. Aceasta pentru că tipăriturile pe hârtie erau scumpe, iar un om putea avea acasă doar puține volume. Când însă tiparul s-a ieftinit și cărțile au ajuns să stea și prin case, simpla păstrare a materialelor nu a mai adus lume. Atunci biblioteca și-a mutat centrul de greutate spre a fi un loc care te ajută să găsești materiale: munca de a-i arăta celui care nu știe ce să citească o înșiruire de materiale potrivită scopului lui. În anii din urmă s-a întărit, pe deasupra, latura de loc unde oamenii își aduc cele aflate și stau de vorbă, precum și cea de loc unde se adună și se păstrează mărturiile ținutului. Faptul că în bibliotecă se pun mese la care se poate vorbi și că fotografiile vechi ale ținutului sunt puse în rânduială este semnul acestei schimbări. Privind astfel, se poate spune că în inima bibliotecii nu stau cărțile în sine, ci lucrarea de a lega oamenii de informații. Împrumutul nu este decât una dintre formele pe care le ia această lucrare.【Întrebarea】Care variantă redă cel mai potrivit teza autorului?

1. Prin înaintarea tehnicii tiparului, rostul bibliotecii se pierde încetul cu încetul.
2. Sporirea numărului de împrumuturi este cea mai mare provocare a bibliotecii de acum înainte.
3. În inima bibliotecii nu stau cărțile în sine, ci lucrarea de a lega oamenii de informații.
4. Biblioteca ar trebui să-și apere și de acum înainte, mai presus de orice, rolul dintâi: păstrarea materialelor.

【Textul】Se spune adesea că limbajul reverențios este vorbirea prin care celălalt este așezat mai sus. Privind însă conversațiile adevărate, bagi de seamă că ceea ce duce în spate limbajul reverențios nu este atât ierarhia, cât potrivirea depărtării. Dacă alegi o vorbire politicoasă cu cineva întâlnit întâia oară, nu e negreșit pentru că acela ți-ar fi mai-mare: fiindcă încă nu se cunoaște măsura dintre voi, începi deocamdată să vorbești dintr-un loc mai depărtat. Pe măsură ce legătura ține, vorbirea se dezleagă puțin câte puțin, dar nu pentru că ai ajuns să-l ții pe celălalt de puțin, ci pentru că amândoi v-ați dat semnul că se poate vorbi de aproape. Pe dos, dacă îi vorbești deodată politicos unui om apropiat, acela se pune în gardă, fiindcă gestul este primit ca semn de lărgire a depărtării. Judecând astfel, a folosi sau a nu folosi limbajul reverențios nu este atât o întrebare despre corectitudine, cât alegerea lățimii pe care o pui între tine și celălalt. Când înveți limbajul reverențios, nu-ți trebuie doar învățarea pe de rost a listei de forme, ci și deprinderea de a citi la ce depărtare te afli acum de celălalt.【Întrebarea】Care variantă se potrivește cu conținutul textului?

1. Dacă îi vorbești politicos unui om apropiat, acesta simte că depărtarea s-a micșorat.
2. Autorul spune că e de ajuns să înveți pe de rost lista formelor limbajului reverențios.
3. Vorbirea politicoasă cu cineva întâlnit întâia oară se alege pentru că acela îți este mai-mare.
4. Vorbirea se dezleagă pe măsură ce legătura ține pentru că s-a dat, de amândouă părțile, semnul că se poate vorbi de aproape.

【Textul】Se spune adesea că limbajul reverențios este vorbirea prin care celălalt este așezat mai sus. Privind însă conversațiile adevărate, bagi de seamă că ceea ce duce în spate limbajul reverențios nu este atât ierarhia, cât potrivirea depărtării. Dacă alegi o vorbire politicoasă cu cineva întâlnit întâia oară, nu e negreșit pentru că acela ți-ar fi mai-mare: fiindcă încă nu se cunoaște măsura dintre voi, începi deocamdată să vorbești dintr-un loc mai depărtat. Pe măsură ce legătura ține, vorbirea se dezleagă puțin câte puțin, dar aceasta nu vine din faptul că ai ajuns să-l ții pe celălalt de puțin, ci din acela că amândoi v-ați dat semnul că se poate vorbi de aproape. Pe dos, dacă îi vorbești deodată politicos unui om apropiat, acela se pune în gardă, fiindcă gestul este primit ca semn de lărgire a depărtării. Judecând astfel, a folosi sau a nu folosi limbajul reverențios nu este atât o întrebare despre corectitudine, cât alegerea lățimii pe care o pui între tine și celălalt. Când înveți limbajul reverențios, nu-ți trebuie doar învățarea pe de rost a listei de forme, ci și deprinderea de a citi la ce depărtare te afli acum de celălalt.【Întrebarea】În fraza subliniată, „aceasta nu vine din faptul că ai ajuns să-l ții pe celălalt de puțin”, la ce trimite „aceasta”?

1. la faptul că îi vorbești deodată politicos unui om apropiat
2. la faptul că alegi o vorbire politicoasă cu cineva întâlnit întâia oară
3. la faptul că, pe măsură ce legătura ține, vorbirea se dezleagă puțin câte puțin
4. la faptul că faci deprinderea de a citi cât de mare este depărtarea față de celălalt

【Textul】Se spune adesea că limbajul reverențios este vorbirea prin care celălalt este așezat mai sus. Privind însă conversațiile adevărate, bagi de seamă că ceea ce duce în spate limbajul reverențios nu este atât ierarhia, cât potrivirea depărtării. Dacă alegi o vorbire politicoasă cu cineva întâlnit întâia oară, nu e negreșit pentru că acela ți-ar fi mai-mare: fiindcă încă nu se cunoaște măsura dintre voi, începi deocamdată să vorbești dintr-un loc mai depărtat. Pe măsură ce legătura ține, vorbirea se dezleagă puțin câte puțin, dar nu pentru că ai ajuns să-l ții pe celălalt de puțin, ci pentru că amândoi v-ați dat semnul că se poate vorbi de aproape. Pe dos, dacă îi vorbești deodată politicos unui om apropiat, acela se pune în gardă, fiindcă gestul este primit ca semn de lărgire a depărtării. Judecând astfel, a folosi sau a nu folosi limbajul reverențios nu este atât o întrebare despre corectitudine, cât alegerea lățimii pe care o pui între tine și celălalt. Când înveți limbajul reverențios, nu-ți trebuie doar învățarea pe de rost a listei de forme, ci și deprinderea de a citi la ce depărtare te afli acum de celălalt.【Întrebarea】De ce se pune în gardă omul apropiat căruia i se vorbește deodată politicos?

1. pentru că vorbirea politicoasă este primită drept o greșeală
2. pentru că celălalt ar fi astfel tratat ca un mai-mare
3. pentru că cele spuse s-ar înțelege mai greu
4. pentru că gestul este primit ca semn de lărgire a depărtării

【Textul】Se spune adesea că limbajul reverențios este vorbirea prin care celălalt este așezat mai sus. Privind însă conversațiile adevărate, bagi de seamă că ceea ce duce în spate limbajul reverențios nu este atât ierarhia, cât potrivirea depărtării. Dacă alegi o vorbire politicoasă cu cineva întâlnit întâia oară, nu e negreșit pentru că acela ți-ar fi mai-mare: fiindcă încă nu se cunoaște măsura dintre voi, începi deocamdată să vorbești dintr-un loc mai depărtat. Pe măsură ce legătura ține, vorbirea se dezleagă puțin câte puțin, dar nu pentru că ai ajuns să-l ții pe celălalt de puțin, ci pentru că amândoi v-ați dat semnul că se poate vorbi de aproape. Pe dos, dacă îi vorbești deodată politicos unui om apropiat, acela se pune în gardă, fiindcă gestul este primit ca semn de lărgire a depărtării. Judecând astfel, a folosi sau a nu folosi limbajul reverențios nu este atât o întrebare despre corectitudine, cât alegerea lățimii pe care o pui între tine și celălalt. Când înveți limbajul reverențios, nu-ți trebuie doar învățarea pe de rost a listei de forme, ci și deprinderea de a citi la ce depărtare te afli acum de celălalt.【Întrebarea】Care variantă redă cel mai potrivit teza autorului?

1. Dezlegarea vorbirii este semnul ivirii unui simțământ de despreț față de celălalt.
2. Limbajul reverențios este folosit nu atât ca să arate ierarhia, cât ca să potrivească depărtarea față de celălalt.
3. Limbajul reverențios e de folosit doar cu mai-marii; cu apropiații nu este nevoie de el.
4. Învățarea întocmai a formelor limbajului reverențios este singura cale de a păstra corectitudinea vorbirii.

【Textul】Plantele nu pot umbla singure, dar au mai multe căi de a-și duce urmașii departe de părinte. Bine cunoscută este calea vântului: semințele cu puf ușor sunt purtate departe chiar și de o adiere slabă. Plantele de pe lângă ape au semințe cu înveliș plutitor, care se mută duse de curent. Multe se folosesc și de animale: unele plante își fac rodul dulce ca să fie mâncat, iar semințele nemistuite să fie lăsate în alt loc; altele au semințe cu ghimpi, care se agață de blana animalelor și sunt duse mai departe. Ceea ce au în comun toate aceste căi este că ocolesc căderea lângă părinte. Chiar sub părinte lumina soarelui e slabă și lesne se ajunge la sfadă pe apă și pe hrană; iar dacă toate stau îngrămădite în același loc, la o năpastă pot pieri toate deodată. Pentru o viețuitoare care nu se poate mișca, trimiterea semințelor departe este unul dintre puținele mijloace de a-și lărgi putința de a rămâne în viață.【Întrebarea】Care variantă se potrivește cu conținutul textului?

1. Chiar sub părinte lumina soarelui este bună, așa că semințele se adună lesne acolo.
2. Semințe cu înveliș plutitor au numai plantele care se folosesc de animale.
3. Se întâmplă ca semințele unui rod mâncat de animale să fie lăsate, nemistuite, în alt loc.
4. Semințele purtate de vânt nu se pot muta decât dacă bate un vânt puternic.

【Textul】Plantele nu pot umbla singure, dar au mai multe căi de a-și duce urmașii departe de părinte. Bine cunoscută este calea vântului: semințele cu puf ușor sunt purtate departe chiar și de o adiere slabă. Plantele de pe lângă ape au semințe cu înveliș plutitor, care se mută duse de curent. (Spațiul liber), multe se folosesc și de animale. Unele plante își fac rodul dulce ca să fie mâncat, iar semințele nemistuite să fie lăsate în alt loc; altele au semințe cu ghimpi, care se agață de blana animalelor și sunt duse mai departe — acestea sunt pildele. Ceea ce au în comun toate căile este că ocolesc căderea lângă părinte. Chiar sub părinte lumina soarelui e slabă și lesne se ajunge la sfadă pe apă și pe hrană. Iar dacă toate stau îngrămădite în același loc, la o năpastă pot pieri toate deodată. Pentru o viețuitoare care nu se poate mișca, trimiterea semințelor departe este unul dintre puținele mijloace de a-și lărgi putința de a rămâne în viață.【Întrebarea】Care cuvânt se potrivește cel mai bine în spațiul liber?

1. つまり (tsumari, adică)
2. また (mata, de asemenea)
3. しかし (shikashi, însă)
4. なぜなら (nazenara, fiindcă)

【Textul】Plantele nu pot umbla singure, dar au mai multe căi de a-și duce urmașii departe de părinte. Bine cunoscută este calea vântului: semințele cu puf ușor sunt purtate departe chiar și de o adiere slabă. Plantele de pe lângă ape au semințe cu înveliș plutitor, care se mută duse de curent. De asemenea, multe se folosesc de animale. Unele plante își fac rodul dulce ca să fie mâncat, iar semințele nemistuite să fie lăsate în alt loc; altele au semințe cu ghimpi, care se agață de blana animalelor și sunt duse mai departe — acestea sunt pildele. Ceea ce au în comun toate căile este că ocolesc căderea lângă părinte. Chiar sub părinte lumina soarelui e slabă și lesne se ajunge la sfadă pe apă și pe hrană. Iar dacă toate stau îngrămădite în același loc, la o năpastă pot pieri toate deodată. Pentru o viețuitoare care nu se poate mișca, trimiterea semințelor departe este unul dintre puținele mijloace de a-și lărgi putința de a rămâne în viață.【Întrebarea】Potrivit textului, de ce fac plantele astfel încât semințele să nu cadă lângă părinte?

1. pentru că vântul și curentul apei slăbesc în preajma părintelui
2. pentru că chiar sub părinte lumina soarelui e slabă și lesne se ajunge la sfadă pe apă și pe hrană
3. pentru că lângă părinte semințele ar fi mâncate de animale
4. pentru că lângă părinte plantele de același fel nu ar mai crește

【Textul】Plantele nu pot umbla singure, dar au mai multe căi de a-și duce urmașii departe de părinte. Bine cunoscută este calea vântului: semințele cu puf ușor sunt purtate departe chiar și de o adiere slabă. Plantele de pe lângă ape au semințe cu înveliș plutitor, care se mută duse de curent. De asemenea, multe se folosesc de animale. Unele plante își fac rodul dulce ca să fie mâncat, iar semințele nemistuite să fie lăsate în alt loc; altele au semințe cu ghimpi, care se agață de blana animalelor și sunt duse mai departe — acestea sunt pildele. Ceea ce au în comun toate căile este că ocolesc căderea lângă părinte. Chiar sub părinte lumina soarelui e slabă și lesne se ajunge la sfadă pe apă și pe hrană. Iar dacă toate stau îngrămădite în același loc, la o năpastă pot pieri toate deodată. Pentru o viețuitoare care nu se poate mișca, trimiterea semințelor departe este unul dintre puținele mijloace de a-și lărgi putința de a rămâne în viață.【Întrebarea】Care variantă redă cel mai potrivit ideea de temei a textului?

1. Plantele nu-și pot duce semințele departe decât punând animalele să le care.
2. Feluritele rânduieli care duc semințele departe sunt mijloace prin care planta nemișcătoare își lărgește putința de a rămâne în viață.
3. Dintre căile de împrăștiere a semințelor, cea prin vânt este cea mai spornică.
4. Adunarea semințelor în același loc slujește drept pavăză împotriva năpastelor.

【Textul】În fața unei lucrări mari, mâinile se opresc uneori. Aceasta fiindcă cele de făcut sunt prea multe și nu se vede de unde ar trebui început. Ceea ce ajută în asemenea clipe este împărțirea termenului: nu unul singur, ci mai multe. Dacă hotărăști doar ziua predării de la urmă, până în acea zi pare că ai mereu răgaz. Deși cantitatea de lucru nu se schimbă de fapt, se tot prelungește starea în care nu se află nicăieri un temei de a începe chiar azi. Drept care împarți întregul în trei sau patru părți și pui câte o dată pe fiecare. Cum la fiecare parte se naște câte un mic termen, se vede limpede porția de făcut azi. Celălalt câștig este că bagi de seamă devreme întârzierea. Dacă la partea dintâi ți-a trebuit mai multă vreme decât plănuiseși, chiar în acea clipă poți reface planul. Dacă nu bagi de seamă până în ziua din urmă, nu mai rămâne aproape nimic de făcut. E bine să socotești că termenul se împarte nu ca să te zorești singur, ci ca să-ți faci gradațiile cu care măsori înaintarea.【Întrebarea】Care variantă se potrivește cu conținutul textului?

1. Dacă termenul este împărțit, poți băga de seamă întârzierea încă de la partea dintâi și poți reface planul.
2. La o lucrare mare mâinile se opresc pentru că ziua predării se apropie și vremea rămasă nu mai ajunge.
3. Dacă hotărăști doar ziua predării de la urmă, cantitatea de lucru de dus scade încetul cu încetul.
4. Termenul se împarte pentru ca, zorindu-te singur, să ridici iuțeala lucrului.

【Textul】În fața unei lucrări mari, mâinile se opresc uneori. Aceasta fiindcă cele de făcut sunt prea multe și nu se vede de unde ar trebui început. Ceea ce ajută în asemenea clipe este împărțirea termenului: nu unul singur, ci mai multe. Dacă hotărăști doar ziua predării de la urmă, până în acea zi pare că ai mereu răgaz. Deși cantitatea de lucru nu se schimbă de fapt, se tot prelungește starea în care nu se află nicăieri un temei de a începe chiar azi. Drept care împarți întregul în trei sau patru părți și pui câte o dată pe fiecare. Cum la fiecare parte se naște câte un mic termen, se vede limpede porția de făcut azi. Celălalt câștig este că bagi de seamă devreme întârzierea. Dacă la partea dintâi ți-a trebuit mai multă vreme decât plănuiseși, chiar în acea clipă poți reface planul. Dacă nu bagi de seamă până în ziua din urmă, nu mai rămâne aproape nimic de făcut. E bine să socotești că termenul se împarte nu ca să te zorești singur, ci ca să-ți faci gradațiile cu care măsori înaintarea.【Întrebarea】În fraza subliniată, „ceea ce ajută în asemenea clipe”, la ce trimite „asemenea clipe”?

1. la clipele când cele de făcut sunt prea multe, nu se vede de unde să începi și mâinile s-au oprit
2. la clipele când ziua predării s-a apropiat și vremea rămasă nu mai ajunge
3. la clipele când ai isprăvit de hotărât micile termene ale fiecărei părți
4. la clipele când ți-a trebuit mai multă vreme decât în plan și e nevoie să refaci planul

【Textul】În fața unei lucrări mari, mâinile se opresc uneori. Aceasta fiindcă cele de făcut sunt prea multe și nu se vede de unde ar trebui început. Ceea ce ajută în asemenea clipe este împărțirea termenului: nu unul singur, ci mai multe. Dacă hotărăști doar ziua predării de la urmă, până în acea zi pare că ai mereu răgaz. Deși cantitatea de lucru nu se schimbă de fapt, se tot prelungește starea în care nu se află nicăieri un temei de a începe chiar azi. Drept care împarți întregul în trei sau patru părți și pui câte o dată pe fiecare. Cum la fiecare parte se naște câte un mic termen, se vede limpede porția de făcut azi. Celălalt câștig este că bagi de seamă devreme întârzierea. Dacă la partea dintâi ți-a trebuit mai multă vreme decât plănuiseși, chiar în acea clipă poți reface planul. Dacă nu bagi de seamă până în ziua din urmă, nu mai rămâne aproape nimic de făcut. E bine să socotești că termenul se împarte nu ca să te zorești singur, ci ca să-ți faci gradațiile cu care măsori înaintarea.【Întrebarea】De ce, când hotărăști doar ziua predării de la urmă, îți vine greu să te apuci de lucru?

1. pentru că lucrul de dus până la ziua predării crește zi de zi
2. pentru că se înmulțesc prilejurile de refacere a planului și se înmulțesc întoarcerile din drum
3. pentru că părțile sunt prea mărunte și te încurci de la care să te apuci
4. pentru că până în acea zi pare că ai mereu răgaz și se prelungește starea în care nu se află nicăieri un temei de a începe azi

【Textul】În fața unei lucrări mari, mâinile se opresc uneori. Aceasta fiindcă cele de făcut sunt prea multe și nu se vede de unde ar trebui început. Ceea ce ajută în asemenea clipe este împărțirea termenului: nu unul singur, ci mai multe. Dacă hotărăști doar ziua predării de la urmă, până în acea zi pare că ai mereu răgaz. Deși cantitatea de lucru nu se schimbă de fapt, se tot prelungește starea în care nu se află nicăieri un temei de a începe chiar azi. Drept care împarți întregul în trei sau patru părți și pui câte o dată pe fiecare. Cum la fiecare parte se naște câte un mic termen, se vede limpede porția de făcut azi. Celălalt câștig este că bagi de seamă devreme întârzierea. Dacă la partea dintâi ți-a trebuit mai multă vreme decât plănuiseși, chiar în acea clipă poți reface planul. Dacă nu bagi de seamă până în ziua din urmă, nu mai rămâne aproape nimic de făcut. E bine să socotești că termenul se împarte nu ca să te zorești singur, ci ca să-ți faci gradațiile cu care măsori înaintarea.【Întrebarea】Care variantă redă cel mai potrivit teza autorului?

1. Termenul se împarte nu ca să te zorești singur, ci ca să-ți faci gradațiile cu care măsori înaintarea.
2. La o lucrare mare, întâi trebuie micșorată cantitatea totală de lucru și abia apoi început.
3. Cu cât înmulțești termenele și te zorești mai tare, cu atât lucrul merge mai repede.
4. E mai bine ca termenul să fie ținut unul singur și lucrul să fie strâns în răstimpul din urmă.

【Textul】Numele de locuri păstrează felul în care locuitorii și-au privit pământul. Numele care cuprind semne legate de apă arată nu rareori locuri pe unde odinioară curgea un râu sau unde apa se aduna lesne. Numele cu semnele văii ori ale pantei pot arăta că, deși locul pare azi neted, relieful de la început era bogat în suișuri și coborâșuri. Aceasta pentru că, și atunci când forma pământului e schimbată de lucrări, de multe ori numai numele este dus mai departe neschimbat. Totuși, când citești numele de locuri ca pe o mărturie a reliefului, e nevoie și de băgare de seamă. Numele schimbate în semne aducătoare de noroc și numele date parcelelor nou deschise se întâmplă să nu fie legate de nașterea locului. Dacă citești și asemenea nume drept mărturii ale reliefului, greșești judecata. De aceea este primejdios să hotărăști firea unui loc doar pe temeiul numelui. Abia pus alături de hărți și de însemnări vechi, numele se face un indiciu. Chiar și așa, rămâne neschimbat faptul că numele este o poartă prin care se află trecutul locului. Cercetează o dată numele drumului pe care treci zilnic, și felul în care vezi priveliștea obișnuită va începe să se schimbe.【Întrebarea】Care variantă se potrivește cu conținutul textului?

1. Autorul spune că firea unui loc poate fi judecată doar pe temeiul numelui.
2. Și numele schimbate în semne aducătoare de noroc arată întocmai nașterea locului.
3. Numele cu semnele văii ori ale pantei se dau și astăzi numai pământurilor cu suișuri și coborâșuri mari.
4. Chiar și atunci când forma pământului e schimbată de lucrări, de multe ori numai numele este dus mai departe neschimbat.

【Textul】Numele de locuri păstrează felul în care locuitorii și-au privit pământul. Numele care cuprind semne legate de apă arată nu rareori locuri pe unde odinioară curgea un râu sau unde apa se aduna lesne. Numele cu semnele văii ori ale pantei pot arăta că, deși locul pare azi neted, relieful de la început era bogat în suișuri și coborâșuri. Aceasta pentru că, și atunci când forma pământului e schimbată de lucrări, de multe ori numai numele este dus mai departe neschimbat. Totuși, când citești numele de locuri ca pe o mărturie a reliefului, e nevoie și de băgare de seamă. Numele schimbate în semne aducătoare de noroc și numele date parcelelor nou deschise se întâmplă să nu fie legate de nașterea locului. Dacă citești și asemenea nume drept mărturii ale reliefului, greșești judecata. De aceea este primejdios să hotărăști firea unui loc doar pe temeiul numelui. Abia pus alături de hărți și de însemnări vechi, numele se face un indiciu. Chiar și așa, rămâne neschimbat faptul că numele este o poartă prin care se află trecutul locului. Cercetează o dată numele drumului pe care treci zilnic, și felul în care vezi priveliștea obișnuită va începe să se schimbe.【Întrebarea】În fraza subliniată, „dacă citești și asemenea nume drept mărturii ale reliefului, greșești judecata”, la ce trimite „asemenea nume”?

1. la numele cu semnele văii ori ale pantei, care duc mai departe suișurile reliefului dintâi
2. la numele care se pot adeveri punându-le alături de hărți și însemnări vechi
3. la numele schimbate în semne aducătoare de noroc și la numele date parcelelor nou deschise
4. la numele cu semne legate de apă, care arată locuri pe unde odinioară curgea un râu

【Textul】Numele de locuri păstrează felul în care locuitorii și-au privit pământul. Numele care cuprind semne legate de apă arată nu rareori locuri pe unde odinioară curgea un râu sau unde apa se aduna lesne. Numele cu semnele văii ori ale pantei pot arăta că, deși locul pare azi neted, relieful de la început era bogat în suișuri și coborâșuri. Aceasta pentru că, și atunci când forma pământului e schimbată de lucrări, de multe ori numai numele este dus mai departe neschimbat. (Spațiul liber), când citești numele de locuri ca pe o mărturie a reliefului, e nevoie și de băgare de seamă. Numele schimbate în semne aducătoare de noroc și numele date parcelelor nou deschise se întâmplă să nu fie legate de nașterea locului. Dacă citești și asemenea nume drept mărturii ale reliefului, greșești judecata. De aceea este primejdios să hotărăști firea unui loc doar pe temeiul numelui. Abia pus alături de hărți și de însemnări vechi, numele se face un indiciu. Chiar și așa, rămâne neschimbat faptul că numele este o poartă prin care se află trecutul locului. Cercetează o dată numele drumului pe care treci zilnic, și felul în care vezi priveliștea obișnuită va începe să se schimbe.【Întrebarea】Care cuvânt se potrivește cel mai bine în spațiul liber?

1. たとえば (tatoeba, de exemplu)
2. そのため (sono tame, de aceea)
3. もっとも (mottomo, totuși, numai că)
4. つまり (tsumari, adică)

【Textul】Numele de locuri păstrează felul în care locuitorii și-au privit pământul. Numele care cuprind semne legate de apă arată nu rareori locuri pe unde odinioară curgea un râu sau unde apa se aduna lesne. Numele cu semnele văii ori ale pantei pot arăta că, deși locul pare azi neted, relieful de la început era bogat în suișuri și coborâșuri. Aceasta pentru că, și atunci când forma pământului e schimbată de lucrări, de multe ori numai numele este dus mai departe neschimbat. Totuși, când citești numele de locuri ca pe o mărturie a reliefului, e nevoie și de băgare de seamă. Numele schimbate în semne aducătoare de noroc și numele date parcelelor nou deschise se întâmplă să nu fie legate de nașterea locului. Dacă citești și asemenea nume drept mărturii ale reliefului, greșești judecata. De aceea este primejdios să hotărăști firea unui loc doar pe temeiul numelui. Abia pus alături de hărți și de însemnări vechi, numele se face un indiciu. Chiar și așa, rămâne neschimbat faptul că numele este o poartă prin care se află trecutul locului. Cercetează o dată numele drumului pe care treci zilnic, și felul în care vezi priveliștea obișnuită va începe să se schimbe.【Întrebarea】De ce poate rămâne numele un indiciu al reliefului dintâi chiar și după ce forma pământului a fost schimbată de lucrări?

1. pentru că în multe ținuturi există obiceiul schimbării în semne aducătoare de noroc
2. pentru că la lucrări este rânduit prin lege ca numele vechi să fie păstrat
3. pentru că pământurilor cu suișuri li se pun negreșit semnele văii ori ale pantei
4. pentru că de multe ori numai numele este dus mai departe neschimbat

【Textul】Numele de locuri păstrează felul în care locuitorii și-au privit pământul. Numele care cuprind semne legate de apă arată nu rareori locuri pe unde odinioară curgea un râu sau unde apa se aduna lesne. Numele cu semnele văii ori ale pantei pot arăta că, deși locul pare azi neted, relieful de la început era bogat în suișuri și coborâșuri. Aceasta pentru că, și atunci când forma pământului e schimbată de lucrări, de multe ori numai numele este dus mai departe neschimbat. Totuși, când citești numele de locuri ca pe o mărturie a reliefului, e nevoie și de băgare de seamă. Numele schimbate în semne aducătoare de noroc și numele date parcelelor nou deschise se întâmplă să nu fie legate de nașterea locului. Dacă citești și asemenea nume drept mărturii ale reliefului, greșești judecata. De aceea este primejdios să hotărăști firea unui loc doar pe temeiul numelui. Abia pus alături de hărți și de însemnări vechi, numele se face un indiciu. Chiar și așa, rămâne neschimbat faptul că numele este o poartă prin care se află trecutul locului. Cercetează o dată numele drumului pe care treci zilnic, și felul în care vezi priveliștea obișnuită va începe să se schimbe.【Întrebarea】Care variantă redă cel mai potrivit teza autorului?

1. Numele de locuri sunt o poartă spre trecutul pământului, dar trebuie adeverite punându-le alături de hărți și însemnări vechi.
2. Numele date de curând nu au niciun preț, deci nu are rost să fie cercetate.
3. Cititul pământului din nume e treabă de oameni ai meseriei, iar în viața de zi cu zi nu e nevoie să-i porți grija.
4. Numele de locuri sunt copii întocmai ale nașterii pământului, așa că pot fi crezute pe cuvânt.

【Textul】Fermentarea și putrezirea sunt amândouă lucrarea prin care microorganismele descompun hrana. Ceea ce le desparte nu este atât felul microorganismelor, cât o simplă deosebire de privire: dacă urmarea îi este omului de folos sau nu. Dacă în cursul descompunerii se nasc acizi și substanțe din care vine mireasma, iar gustul se face mai bun ori hrana ține mai mult, se spune fermentare; dacă hrana nu se mai poate mânca, se spune putrezire. Hrana ține mai mult pentru că microorganismele înmulțite mai întâi ocupă locul și hrana, iar alte microorganisme venite pe urmă se înmulțesc mai greu. Și faptul că ies acizi, iar împrejurimile se apleacă spre acid, este pentru multe microorganisme o stare în care se trăiește greu. Adică alimentele fermentate nu sunt păzite prin izgonirea microorganismelor, ci prin aceea că microorganismele prielnice sunt lăsate să se așeze cele dintâi. Se poate socoti că, în vremurile fără frigider, alimentele fermentate s-au dezvoltat prin toate ținuturile tocmai pentru că oamenii cunoșteau din pățanie această rânduială.【Întrebarea】Care variantă se potrivește cu conținutul textului?

1. În vremurile fără frigider, alimentele fermentate aproape că nu se făceau.
2. Fermentarea și putrezirea se despart lămurit după felul microorganismelor care iau parte.
3. Alimentele fermentate țin mai mult prin înlăturarea tuturor microorganismelor.
4. Ieșirea acizilor și aplecarea împrejurimilor spre acid este pentru multe microorganisme o stare în care se trăiește greu.

【Textul】Fermentarea și putrezirea sunt amândouă lucrarea prin care microorganismele descompun hrana. Ceea ce le desparte nu este atât felul microorganismelor, cât o simplă deosebire de privire: dacă urmarea îi este omului de folos sau nu. Dacă în cursul descompunerii se nasc acizi și substanțe din care vine mireasma, iar gustul se face mai bun ori hrana ține mai mult, se spune fermentare; dacă hrana nu se mai poate mânca, se spune putrezire. Hrana ține mai mult pentru că microorganismele înmulțite mai întâi ocupă locul și hrana, iar alte microorganisme venite pe urmă se înmulțesc mai greu. Și faptul că ies acizi, iar împrejurimile se apleacă spre acid, este pentru multe microorganisme o stare în care se trăiește greu. (Spațiul liber), alimentele fermentate nu sunt păzite prin izgonirea microorganismelor, ci prin aceea că microorganismele prielnice sunt lăsate să se așeze cele dintâi. Se poate socoti că, în vremurile fără frigider, alimentele fermentate s-au dezvoltat prin toate ținuturile tocmai pentru că oamenii cunoșteau din pățanie această rânduială.【Întrebarea】Care cuvânt se potrivește cel mai bine în spațiul liber?

1. たとえば (tatoeba, de exemplu)
2. つまり (tsumari, adică)
3. しかし (shikashi, însă)
4. ところで (tokorode, apropo)

【Textul】Fermentarea și putrezirea sunt amândouă lucrarea prin care microorganismele descompun hrana. Ceea ce le desparte nu este atât felul microorganismelor, cât o simplă deosebire de privire: dacă urmarea îi este omului de folos sau nu. Dacă în cursul descompunerii se nasc acizi și substanțe din care vine mireasma, iar gustul se face mai bun ori hrana ține mai mult, se spune fermentare; dacă hrana nu se mai poate mânca, se spune putrezire. Hrana ține mai mult pentru că microorganismele înmulțite mai întâi ocupă locul și hrana, iar alte microorganisme venite pe urmă se înmulțesc mai greu. Și faptul că ies acizi, iar împrejurimile se apleacă spre acid, este pentru multe microorganisme o stare în care se trăiește greu. Adică alimentele fermentate nu sunt păzite prin izgonirea microorganismelor, ci prin aceea că microorganismele prielnice sunt lăsate să se așeze cele dintâi. Se poate socoti că, în vremurile fără frigider, alimentele fermentate s-au dezvoltat prin toate ținuturile tocmai pentru că oamenii cunoșteau din pățanie această rânduială.【Întrebarea】De ce ține hrana mai mult prin fermentare?

1. pentru că microorganismele înmulțite mai întâi ocupă locul și hrana, iar cele venite pe urmă se înmulțesc mai greu
2. pentru că, pe măsură ce descompunerea înaintează, hrana își pierde apa
3. pentru că substanțele din care vine mireasma nu lasă microorganismele să se apropie
4. pentru că în cursul fermentării toate microorganismele mor

【Textul】Fermentarea și putrezirea sunt amândouă lucrarea prin care microorganismele descompun hrana. Ceea ce le desparte nu este atât felul microorganismelor, cât o simplă deosebire de privire: dacă urmarea îi este omului de folos sau nu. Dacă în cursul descompunerii se nasc acizi și substanțe din care vine mireasma, iar gustul se face mai bun ori hrana ține mai mult, se spune fermentare; dacă hrana nu se mai poate mânca, se spune putrezire. Hrana ține mai mult pentru că microorganismele înmulțite mai întâi ocupă locul și hrana, iar alte microorganisme venite pe urmă se înmulțesc mai greu. Și faptul că ies acizi, iar împrejurimile se apleacă spre acid, este pentru multe microorganisme o stare în care se trăiește greu. Adică alimentele fermentate nu sunt păzite prin izgonirea microorganismelor, ci prin aceea că microorganismele prielnice sunt lăsate să se așeze cele dintâi. Se poate socoti că, în vremurile fără frigider, alimentele fermentate s-au dezvoltat prin toate ținuturile tocmai pentru că oamenii cunoșteau din pățanie această rânduială.【Întrebarea】Care variantă redă cel mai potrivit ideea de temei a textului?

1. Fermentarea și putrezirea sunt fenomene despărțite cu strășnicie după felul microorganismelor care iau parte.
2. Înlăturarea desăvârșită a microorganismelor este singura cale de a face hrana să țină mult.
3. Fermentarea este o meșteșugire care s-a răspândit prin ținuturi odată cu răspândirea frigiderului.
4. Alimentele fermentate sunt păstrate prin aceea că microorganismele prielnice sunt lăsate să se așeze cele dintâi.

【Textul】A spune la ședință „nu înțeleg” trece drept lucru care cere curaj: ți-e teamă să se afle că n-ai priceput. Dar dacă lași lucrurile neînțelese pe loc, cel care are apoi de pătimit nu este doar cel ce n-a întrebat. Dacă lucrul merge înainte cu cele hotărâte înțelese anapoda și se face trebuință de luat de la capăt, vremea o pierd toți. Un alt lucru trecut lesne cu vederea este că nu ești neapărat singurul care simte că nu înțelege. Acolo unde lămuririle nu ajung, de obicei mai mulți oameni se poticnesc în același fel. Fiindcă nimeni nu deschide gura, pare doar că toți au înțeles. De aceea e mai bine să socotești întrebarea nu drept fapta prin care cel greu de cap cere ajutor, ci drept fapta care astupă golul lămuririlor spre binele tuturor. Dacă o ședință ajunge sau nu una în care se întreabă ușor atârnă în mare parte nu de firea celor de față, ci de spusa de la început: „se poate opri pe parcurs”.【Întrebarea】Care variantă se potrivește cu conținutul textului?

1. Fiindcă nimeni nu întreabă, se întâmplă să pară doar că toți au înțeles.
2. Cel care pătimește când lucrurile rămân neînțelese este doar cel ce n-a întrebat.
3. Dacă o ședință ajunge sau nu una în care se întreabă ușor atârnă de firea celor de față.
4. Acolo unde lămuririle nu ajung se poticnește de obicei un singur om.

【Textul】A spune la ședință „nu înțeleg” trece drept lucru care cere curaj: ți-e teamă să se afle că n-ai priceput. (Spațiul liber), dacă lași lucrurile neînțelese pe loc, cel care are apoi de pătimit nu este doar cel ce n-a întrebat. Dacă lucrul merge înainte cu cele hotărâte înțelese anapoda și se face trebuință de luat de la capăt, vremea o pierd toți. Un alt lucru trecut lesne cu vederea este că nu ești neapărat singurul care simte că nu înțelege. Acolo unde lămuririle nu ajung, de obicei mai mulți oameni se poticnesc în același fel. Fiindcă nimeni nu deschide gura, pare doar că toți au înțeles. De aceea e mai bine să socotești întrebarea nu drept fapta prin care cel greu de cap cere ajutor, ci drept fapta care astupă golul lămuririlor spre binele tuturor. Dacă o ședință ajunge sau nu una în care se întreabă ușor atârnă în mare parte nu de firea celor de față, ci de spusa de la început: „se poate opri pe parcurs”.【Întrebarea】Care cuvânt se potrivește cel mai bine în spațiul liber?

1. たとえば (tatoeba, de exemplu)
2. しかし (shikashi, însă)
3. だから (dakara, de aceea)
4. つまり (tsumari, adică)

【Textul】A spune la ședință „nu înțeleg” trece drept lucru care cere curaj: ți-e teamă să se afle că n-ai priceput. Dar dacă lași lucrurile neînțelese pe loc, cel care are apoi de pătimit nu este doar cel ce n-a întrebat. Dacă lucrul merge înainte cu cele hotărâte înțelese anapoda și se face trebuință de luat de la capăt, vremea o pierd toți. Un alt lucru trecut lesne cu vederea este că nu ești neapărat singurul care simte că nu înțelege. Acolo unde lămuririle nu ajung, de obicei mai mulți oameni se poticnesc în același fel. Fiindcă nimeni nu deschide gura, pare doar că toți au înțeles. De aceea e mai bine să socotești întrebarea nu drept fapta prin care cel greu de cap cere ajutor, ci drept fapta care astupă golul lămuririlor spre binele tuturor. Dacă o ședință ajunge sau nu una în care se întreabă ușor atârnă în mare parte nu de firea celor de față, ci de spusa de la început: „se poate opri pe parcurs”.【Întrebarea】De ce spune autorul că cel care pătimește când lucrurile rămân neînțelese nu este doar cel în cauză?

1. pentru că pregătirea celui care lămurește ajunge neîndestulătoare
2. pentru că, dacă se înmulțesc cei care nu întreabă, ședința însăși se lungește
3. pentru că mersul ședinței se schimbă după firea celor de față
4. pentru că, dacă lucrul merge înainte cu cele hotărâte înțelese anapoda și se ia de la capăt, vremea o pierd toți

【Textul】A spune la ședință „nu înțeleg” trece drept lucru care cere curaj: ți-e teamă să se afle că n-ai priceput. Dar dacă lași lucrurile neînțelese pe loc, cel care are apoi de pătimit nu este doar cel ce n-a întrebat. Dacă lucrul merge înainte cu cele hotărâte înțelese anapoda și se face trebuință de luat de la capăt, vremea o pierd toți. Un alt lucru trecut lesne cu vederea este că nu ești neapărat singurul care simte că nu înțelege. Acolo unde lămuririle nu ajung, de obicei mai mulți oameni se poticnesc în același fel. Fiindcă nimeni nu deschide gura, pare doar că toți au înțeles. De aceea e mai bine să socotești întrebarea nu drept fapta prin care cel greu de cap cere ajutor, ci drept fapta care astupă golul lămuririlor spre binele tuturor. Dacă o ședință ajunge sau nu una în care se întreabă ușor atârnă în mare parte nu de firea celor de față, ci de spusa de la început: „se poate opri pe parcurs”.【Întrebarea】Care variantă redă cel mai potrivit teza autorului?

1. Dacă poți sau nu spune „nu înțeleg” se hotărăște, la urma urmei, după câtimea de curaj a fiecăruia.
2. Întrebarea la ședință oprește mersul lucrurilor, așa că e mai bine să întrebi fiecare în parte după încheiere.
3. Întrebarea este fapta care astupă golul lămuririlor spre binele tuturor, iar spunând de la început că se poate opri pe parcurs, faci un loc în care se întreabă ușor.
4. La ședință, lucrul cel mai de seamă este ca cel greu de cap să ceară ajutorul celor din jur.