Bazele afacerilor

Profitul brut este cifra de afaceri minus costul bunurilor vândute (Regulamentul privind calculele societăților / 会社計算規則, articolul 89). 10 milioane − 6 milioane = 4 milioane de yeni. 6 milioane este chiar costul care se scade, 16 milioane este greșeala de a aduna în loc de a scădea, iar 10 milioane este greșeala de a uita cu totul scăderea costului.

Profitul operațional este profitul brut minus cheltuielile de vânzare, generale și administrative (会社計算規則, articolul 90). 4 milioane − 2,5 milioane = 1,5 milioane de yeni. 2,5 milioane este suma care se scade, 6,5 milioane este greșeala de a aduna, iar 4 milioane este greșeala de a uita scăderea.

Profitul curent este profitul operațional plus veniturile neoperaționale minus cheltuielile neoperaționale (会社計算規則, articolul 91). 150 + 20 − 50 = 120万円, adică 1,2 milioane de yeni. 1,8 milioane rezultă din inversarea semnelor celor două poziții neoperaționale (150 − 20 + 50), 2,2 milioane din adunarea și a veniturilor, și a cheltuielilor, iar 1 milion din uitarea veniturilor neoperaționale.

Bilanțul se prezintă împărțit în trei secțiuni: active, datorii și capitaluri proprii (会社計算規則, articolul 73). Cifra de afaceri, costul bunurilor vândute și cheltuielile de vânzare, generale și administrative sunt secțiuni ale contului de profit și pierdere (același regulament, articolul 88) și se confundă ușor cu acestea. Veniturile și cheltuielile sunt tot termeni din contul de profit și pierdere, deci nu apar ca secțiuni ale bilanțului.

Contul de profit și pierdere arată fluxul — cât s-a câștigat și cât s-a cheltuit într-un interval, de pildă un an — iar bilanțul arată soldurile la un singur moment, ziua închiderii: ce deține firma și cui cât îi datorează. A doua variantă inversează cele două. Urmărirea intrărilor și ieșirilor de numerar este rolul situației fluxurilor de trezorerie, iar prețul acțiunii nu apare în situațiile financiare.

Costul fix este cheltuiala care rămâne aproximativ aceeași fie că vânzările cresc, fie că scad, iar chiria este exemplul tipic. Costul de achiziție, materiile prime și comisionul legat de vânzări cresc și scad odată cu vânzările, deci sunt costuri variabile. Încadrarea poate diferi în funcție de domeniu și de forma contractului, așa că se judecă după situația reală a firmei.

Marja de contribuție rămasă la fiecare bucată vândută este 900 − 400 = 500 de yeni. 3.000.000 de yeni ÷ 500 de yeni = 6.000 de bucăți. 3.333 rezultă din împărțirea costurilor fixe la prețul de vânzare, 7.500 din împărțirea la costul variabil, iar aproximativ 2.308 din folosirea sumei de 1.300 de yeni în loc de diferența de 500 de yeni ca marjă.

În metoda liniară, valoarea de achiziție se împarte în mod egal la durata de viață utilă: 1.200.000 ÷ 5 = 240.000 de yeni. 1,2 milioane este greșeala de a trece toată suma pe cheltuieli în anul cumpărării, 600.000 corespunde unei durate de 2 ani, iar 120.000 împărțirii la 10 ani. Amortizarea este ideea de a repartiza costul unui activ folosit timp îndelungat pe anii de utilizare (Legea impozitului pe profit / 法人税法, articolul 31).

Taxa pe consum se plătește scăzând din taxa încasată la vânzări taxa plătită la achiziții și cheltuieli (Legea taxei pe consum / 消費税法, articolul 30). 500.000 − 300.000 = 200.000 de yeni. Dacă s-ar vărsa toată suma încasată, partea deja plătită ar fi suportată de două ori. Calculul real cere condiții precum păstrarea facturilor conforme, așa că detaliile se verifică la administrația fiscală sau la un consultant fiscal (税理士 / zeirishi).

Cota standard este în total 10 la sută, iar cea redusă în total 8 la sută; ele se descompun în 7,8 la sută taxă națională plus 2,2 la sută taxă locală, respectiv 6,24 la sută plus 1,76 la sută (消費税法, articolul 29; Legea impozitelor locale / 地方税法, articolul 72-83). Cota redusă se aplică alimentelor și băuturilor, cu excepția băuturilor alcoolice și a consumului în restaurant, precum și ziarelor cu abonament care apar de cel puțin două ori pe săptămână.

Mai întâi vine oferta, care arată prețul și condițiile; pe baza ei cumpărătorul emite comanda, adică propunerea, iar vânzătorul răspunde cu confirmarea de comandă, adică acceptarea. La predarea bunurilor sau a lucrării se emite avizul de livrare, iar după recepție factura. Dacă ar veni comanda înaintea ofertei, ar însemna că s-a comandat fără un acord asupra prețului, iar factura nu poate sta niciodată pe primul loc.

Contractul se încheie când cealaltă parte acceptă manifestarea de voință prin care se propune încheierea, cu arătarea conținutului, iar în afara cazurilor în care legea prevede altfel nu este necesar un înscris sau altă formă (民法, articolul 522). Înscrisul și ștampila nu sunt condiții de validitate, ci mijloace de a dovedi ulterior conținutul acordului. Plata prețului este executarea contractului, nu o condiție a încheierii lui.

Recepția este momentul în care partea care primește verifică cantitatea, specificațiile și calitatea și confirmă acceptarea; de regulă de aici pornește termenul de plată. Neconformitățile se semnalează în această etapă și se cere remedierea sau livrarea unui bun de înlocuire (民法, articolul 562). Prezentarea ofertei, ordinul de plată către bancă și aplicarea timbrului sunt proceduri cu totul diferite.

Chitanța este scutită dacă suma încasată înscrisă pe ea este mai mică de 50.000 de yeni (5万円) (印紙税法, anexa 1, documentul nr. 17). De la 50.000 de yeni până la 1 milion de yeni taxa este de 200 de yeni, iar pe măsură ce crește suma crește și taxa. Obligația de plată revine celui care a întocmit documentul taxabil (aceeași lege, articolul 3).

Timbrul trebuie nu doar lipit, ci și anulat în mod vizibil printr-o marcă ce acoperă documentul și modelul imprimat al timbrului (印紙税法, articolul 8 alineatul 2). Fără această anulare, taxa nu se consideră plătită. O metodă care se poate șterge ușor nu contează ca anulare, iar legea nu prevede nicăieri că timbrul s-ar aplica numai pe verso.

Secretul comercial trebuie să întrunească trei condiții: să fie gestionat ca secret, să fie o informație tehnică sau comercială utilă activității economice și să nu fie cunoscut public (不正競争防止法, articolul 2 alineatul 6). Înregistrarea nu este o condiție; dimpotrivă, spre deosebire de brevet, care se înregistrează și al cărui conținut se publică, aici mecanismul este protecția prin păstrarea secretului. Dacă informația nu este gestionată ca secret în firmă, protecția devine greu de obținut.

NDA-ul este contractul prin care se convine dinainte cum se tratează informațiile aflate în discuții sau într-o colaborare, iar miezul lui este interdicția utilizării în alt scop și interdicția dezvăluirii către terți. Stabilirea prețului ține de ofertă și de contract, transferul proprietății de clauzele de vânzare sau de antrepriză, iar evidența timpului de lucru de dreptul muncii — niciuna dintre ele nu este rolul unui NDA.

Legea privind prevenirea întârzierii plății către subcontractanți (下請代金支払遅延等防止法) a fost redenumită prin modificare; prescurtarea sa este acum 中小受託取引適正化法, iar denumirea uzuală este 取適法 (toritekihō). 中小企業基本法 și 下請中小企業振興法 sunt legi diferite, cu alte scopuri, iar 独占禁止法 stabilește regulile de concurență pentru tranzacții în general — niciuna dintre ele nu este denumirea de după redenumire.

Modificarea a interzis plata prin bilet la ordin, precum și mijloacele de plată la care este greu să se obțină suma integrală până la data scadenței. Sfera de aplicare s-a lărgit: la criteriul clasic al capitalului social s-a adăugat criteriul numărului de angajați, iar contractarea transportului necesar pentru predarea bunurilor fabricate a intrat și ea în sfera de aplicare.

Confirmarea de comandă pune în scris acceptarea propunerii cuprinse în comandă, iar când aceste documente există, conținutul acordului se poate dovedi ușor mai târziu. Cererea de ofertă solicită prețul, avizul de livrare comunică cantitatea, iar factura cere plata — fiecare are alt rol.

Fără a socoti pauzele, angajatorul nu poate cere muncă peste 40 de ore pe săptămână și peste 8 ore pe zi (労働基準法, articolul 32). Pentru a depăși aceste limite trebuie încheiat și depus acordul numit 36協定 (saburoku kyōtei), acordul prevăzut la articolul 36 (aceeași lege, articolul 36 alineatul 1). Cifra de 48 de ore pe săptămână nu apare în legea în vigoare.

Dacă timpul de lucru depășește 6 ore se acordă cel puțin 45 de minute, iar dacă depășește 8 ore cel puțin 1 oră de pauză, în cursul programului (労働基準法, articolul 34). 7 ore depășesc 6 ore, dar nu depășesc 8, deci cel puțin 45 de minute. O oră devine necesară doar peste 8 ore; la exact 8 ore sunt suficiente 45 de minute.

Angajatorul trebuie să acorde salariatului cel puțin o zi liberă pe săptămână, iar această regulă nu se aplică dacă se acordă cel puțin 4 zile libere într-un interval de 4 săptămâni (労働基準法, articolul 35). Săptămâna de lucru de cinci zile și cele 120 de zile libere pe an sunt practici pe care multe firme le adoptă, dar nu sunt cifre impuse uniform de lege.

Salariatului care a lucrat neîntrerupt 6 luni și a fost prezent la cel puțin 80 la sută din zilele lucrătoare i se acordă 10 zile lucrătoare de concediu plătit, continuu sau fracționat (労働基準法, articolul 39 alineatul 1). Ulterior numărul crește în funcție de vechime. Cele 5 zile sunt altceva: numărul de zile pe care firma trebuie să le programeze efectiv pentru cei care primesc cel puțin 10 zile pe an (același articol, alineatul 7).

Pentru salariații cărora li se acordă cel puțin 10 zile de concediu anual plătit, firma trebuie să stabilească perioada pentru 5 zile, individual pentru fiecare salariat, în interval de un an de la data de referință (労働基準法, articolul 39 alineatul 7). Firma nu poate hotărî toate zilele: regula este că se acordă în perioada cerută de salariat (același articol, alineatul 5). Legea nu prevede nicăieri obligația de a explica motivul.

Sporul pentru munca suplimentară este de cel puțin 25 la sută (労働基準法, articolul 37 alineatul 1; Ordonanța guvernamentală nr. 5 din 1994 / 平成6年政令第5号). Cel puțin 35 la sută se aplică muncii în zilele de repaus legale, iar cel puțin 50 la sută părții de muncă suplimentară care depășește 60 de ore într-o lună (teza finală a aceluiași alineat) — sunt situații diferite.

Munca suplimentară are un spor de cel puțin 25 la sută, deci 2.000 × 1,25 = 2.500 de yeni pe oră, iar pentru 2 ore 5.000 de yeni. 4.000 de yeni este suma fără spor, 6.000 de yeni rezultă dintr-un spor de 50 la sută, iar 4.500 de yeni din aplicarea sporului doar la prima oră și plata celei de-a doua fără spor.

Ca regulă, pentru munca prestată între ora 22 și ora 5 este necesar un spor de cel puțin 25 la sută (労働基準法, articolul 37 alineatul 4). Există o excepție prin care, pentru zonele sau perioadele considerate necesare de ministrul sănătății, muncii și bunăstării, intervalul devine de la ora 23 la ora 6. Când munca suplimentară intră în intervalul de noapte, sporurile se cumulează.

Contribuțiile la asigurarea de sănătate și la pensia salariaților se suportă în părți egale de asigurat și de angajator (Legea asigurării de sănătate / 健康保険法, articolul 161; Legea pensiei salariaților / 厚生年金保険法, articolul 82). La asigurările de muncă, asiguratul suportă doar partea corespunzătoare cotei de asigurare de șomaj, iar la partea de asigurare pentru accidente de muncă salariatul nu contribuie deloc (Legea privind colectarea contribuțiilor de asigurări de muncă / 労働保険の保険料の徴収等に関する法律, articolul 31).

Suma netă este suma brută minus totalul reținerilor: 300.000 − 45.000 = 255.000 de yeni. 345.000 de yeni rezultă din adunarea reținerilor, iar 300.000 de yeni din uitarea scăderii lor. Regula este că salariul se plătește în bani, direct, integral, cel puțin o dată pe lună, la o dată fixă, iar reținerile sunt admise numai când au temei într-o lege sau într-un acord cu salariații (労働基準法, articolul 24).

Legea descrie fenomenul astfel: o conduită sprijinită pe o relație de superioritate, care depășește limitele a ceea ce este necesar și rezonabil pentru activitate și prin care mediul de lucru al salariatului este afectat; intenția autorului nu figurează printre elemente (Legea generală privind politica ocupării forței de muncă / 労働施策総合推進法, articolul 30-2 alineatul 1). Fapta poate intra în definiție și fără rea-intenție, dar asta nu înseamnă că ar fi interzisă îndrumarea aflată în limitele necesare și rezonabile.

Cele 6 tipuri sunt: agresiunea fizică, agresiunea psihică, izolarea de colectiv, cererile excesive, cererile prea mici față de capacitatea persoanei și intruziunea în viața privată. Neplata salariului este o problemă de plată a salariului (労働基準法, articolul 24) și nu figurează printre tipurile de hărțuire.

Articolul 11 alineatul 1 din aceeași lege obligă angajatorul să ia măsurile necesare în gestionarea personalului, precum organizarea unui sistem de consiliere, atât pentru cazul în care salariatul suferă un dezavantaj în condițiile de muncă din cauza felului în care a reacționat la o conduită cu caracter sexual, cât și pentru cazul în care mediul său de lucru este afectat de o astfel de conduită. Textul vorbește despre „salariat” și nu limitează sexul. Angajatorului i se cere totodată să depună diligențe pentru a răspunde atunci când un alt angajator îi solicită cooperarea necesară aplicării măsurilor (același articol, alineatul 3).

Salariatul nu poate fi concediat și nici tratat dezavantajos în alt fel pentru că a făcut o sesizare sau pentru că a cooperat la soluționarea ei relatând faptele (労働施策総合推進法, articolul 30-2 alineatul 2; 男女雇用機会均等法, articolul 11 alineatul 2). Conținutul sesizării este, dimpotrivă, o informație care trebuie protejată, iar legea nu prevede nicăieri limitarea primirii sesizărilor la forma scrisă.

Pentru conduitele legate de folosirea concediului pentru creșterea copilului, a concediului de îngrijire a familiei și a altor sisteme sau măsuri privind creșterea copiilor ori îngrijirea familiei, articolul 25 din 育児介護休業法 impune măsuri necesare în gestionarea personalului, precum organizarea unui sistem de consiliere. Conduitele legate de sarcină și naștere sunt tratate de articolul 11-3 din 男女雇用機会均等法.

La prelucrarea datelor cu caracter personal, scopul utilizării trebuie precizat cât mai exact cu putință (Legea privind protecția datelor cu caracter personal / 個人情報保護法, articolul 17 alineatul 1). Schimbarea lui nu poate depăși limitele în care se poate considera în mod rezonabil că există o legătură cu scopul anterior (același articol, alineatul 2). La obținerea datelor, scopul se comunică fără întârziere persoanei vizate sau se face public, în afară de cazul în care a fost publicat în prealabil (aceeași lege, articolul 21 alineatul 1).

Operatorul nu poate transmite date cu caracter personal unui terț fără consimțământul prealabil al persoanei vizate, cu excepția cazurilor precum cele prevăzute de lege sau a celor în care transmiterea este necesară pentru ocrotirea vieții, integrității ori patrimoniului unei persoane și obținerea consimțământului este dificilă (個人情報保護法, articolul 27 alineatul 1). O aprobare internă sau existența unei relații comerciale nu țin locul consimțământului persoanei vizate.

Datele care necesită o atenție deosebită sunt cele care conțin mențiuni precum rasa, convingerile, statutul social, istoricul medical, antecedentele penale sau faptul de a fi fost victima unei infracțiuni — elemente stabilite ca necesitând o grijă specială, pentru a nu genera discriminare sau prejudecăți (個人情報保護法, articolul 2 alineatul 3). Numele departamentului, numărul de telefon și adresa de e-mail pot fi date cu caracter personal, dar nu figurează printre elementele enumerate în această definiție.

Când o persoană legată de companie află, în legătură cu atribuțiile sale, un fapt important privind activitatea unei societăți listate, nu poate tranzacționa acțiunile sau alte titluri ale acelei societăți înainte ca faptul să fie făcut public (Legea privind instrumentele financiare și bursele / 金融商品取引法, articolul 166 alineatul 1). Poziția ierarhică nu are nicio importanță, iar schimbarea numelui pe care se face tranzacția sau transmiterea informației altcuiva pentru ca acela să tranzacționeze sunt și ele fapte problematice. La îndoială, se cere sfatul departamentului intern de conformitate.

O operă publicată poate fi citată, iar citarea trebuie să fie conformă cu practicile corecte și să se încadreze în limitele justificate de scopul ei — informare, critică, cercetare sau altele (著作権法, articolul 32 alineatul 1). Faptul că autorul trăiește sau nu nu este o condiție a citării. De altfel, dreptul de autor durează, ca regulă, până la împlinirea a 70 de ani de la moartea autorului (aceeași lege, articolul 51 alineatul 2).