Vocabular kobun (japoneza clasică): nivel avansat

Sensul central al lui おぼゆ, oboyu, este a se ivi în minte de la sine, independent de voință. Greșeala tipică este să te iei după japoneza de azi, 覚える, oboeru, a memora, și să traduci prin a învăța pe de rost. Cuvântul poate însemna și a semăna, dar aici autorul se gândește la mama lui, deci se potrivește sensul spontan. Dacă reții că vorba conține elementul spontan ゆ, yu, nu o mai uiți.

În limba clasică, ながむ, nagamu, înseamnă în primul rând a rămâne prins într-o visare melancolică; dacă îl traduci ca pe japonezul modern 眺める, nagameru, a privi, pierzi punctul. Într-un context posomorât, ploaie de primăvară, timp gol, visarea se impune. Uneori se cere deosebirea de omofonul 詠む, nagamu, a rosti un poem, dar aici nu este vorba de niciun poem. Cuvântul slujește și ca joc de cuvinte între 眺め, privirea, și 長雨, ploaia care ține mult.

はづかし, hazukashi, funcționează în limba clasică drept laudă: celălalt are atâta valoare încât te fâstâcești în fața lui. Traducerea ca în japoneza de azi, a-ți fi rușine, este o pierdere de punct foarte frecventă. Contextul 心にくき人, kokoro-nikuki hito, un om de o distincție discretă, taie orice îndoială. Când e vorba de portretul cuiva, obișnuiește-te să traduci prin remarcabil.

らうたし, routashi, exprimă dorința de a avea grijă de o ființă mică și fragilă, deci drăgălaș, înduioșător. Cuvântul vine din 労はりたし, itawaritashi, a voi să veghezi asupra cuiva, și revine mereu în descrierile de copii și de animale mici. Momeala este らうがはし, rougahashi, gălăgios, al cărui început seamănă. Se cere și deosebirea de うつくし, utsukushi, și うるはし, uruwashi, așa că merită revizuite împreună.

În limba clasică, sensul central al lui うつくし, utsukushi, este drăgălășenia unei ființe mici, iar traducerea ca în japoneza de azi, 美しい, frumos, costă punctul; este unul dintre cuvintele cel mai des cerute. Frumusețea armonioasă este acoperită de うるはし, uruwashi. Descrierea unui pui de vrabie sau a unui copil mic decide răspunsul. Capitolul うつくしきもの din 枕草子, Makura no soshi, lucrurile drăgălașe, îl fixează sigur.

În limba clasică, sensul central al lui おどろく, odoroku, este a-ți da seama brusc sau a te trezi din somn; traducerea prin a te speria, ca în japoneza de azi, nimerește alături. Aici, sunetul vântului îl face pe autor să bage de seamă dintr-odată că a venit toamna. Forma おどろかす, odorokasu, înseamnă a face pe cineva să bage de seamă sau a-l trezi. Se cere adesea și faptul că れ alăturat exprimă întâmplarea de la sine.

În limba clasică, かなし, kanashi, se scrie cel mai des cu semnul iubirii, 愛し, și înseamnă drag peste măsură. Are și sensul de trist, scris 悲し, dar aici textul vorbește despre dragostea purtată copilului cât era în viață, deci se potrivește drag. Tiparul obișnuit de examen este tocmai să deosebești, după context, dragostea de durere. Reține că vorba are două fețe, iubire și tristețe.

つれづれなり, tsurezure nari, înseamnă a nu avea nimic de făcut, a te plictisi, a nu ști cum să îți umpli timpul. Fraza este vestită ca început al 徒然草, Tsurezuregusa, dar când se cere sensul exact mulți aleg ideea de înșiruire. Capcana tipică vine de la semnul 連, care sugerează a fi însoțit. Exersează până poți spune sensul într-un cuvânt: pustiul timpului gol.

念ず, nenzu, are două sensuri, a se ruga și a răbda, a-și stăpâni; când complementul este lacrimile, sensul este limpede a le înghiți. Regula practică ține de complement: dacă este vorba de zei și de Buddha, se roagă; dacă este vorba de un simțământ, îl stăpânește. Dacă pornești de la japonezul modern 念じる, nenjiru, și crezi că înseamnă doar a se ruga, pierzi punctul. Deosebirea celor două sensuri este cerută foarte des.

はかなし, hakanashi, se descompune în はか, țintă sau rod, și なし, lipsă, de unde sensurile de nestatornic, deșert, mărunt. În contextele despre nestatornicia lumii, traducerea consacrată este șubred și deșert. Foarte des apare și はかなくなる, hakanaku naru, formulă ocolită pentru a muri, iar omiterea ei la traducere costă puncte. Ajută să știi că はか este același element ca în はかどる, hakadoru, a spori la lucru.

În limba clasică, やがて, yagate, înseamnă numaidecât sau așa cum este, deci exact pe dos față de japoneza de azi, unde arată o clipă care vine mai târziu; de aceea este printre cele mai cerute cuvinte. Aici chipul se ivește chiar în clipa în care numele este auzit. Dacă citești greșit și presupui o distanță de timp, pierzi în lanț și la întrebările despre conținut. Poți reține mecanic: în textele clasice, yagate înseamnă pe loc.

Sensul dintâi al lui ゆかし, yukashi, este că inima ta vrea să se ducă într-acolo, de unde traducerile a vrea să vezi, să auzi, să afli, după context. Greșeala tipică este confuzia cu japonezul de azi 奥ゆかしい, okuyukashii, discret și distins, sau cu ideea de nostalgie. Aici este vorba de curiozitatea față de partea nevăzută a templului, deci a vrea să vezi. Este exact gândul din capitolul cu călugărul de la Ninnaji din 徒然草, Tsurezuregusa, iar întrebarea vizează chiar alegerea traducerii.

Sensul central al lui をかし, okashi, este o încântare limpede și luminoasă în fața lucrurilor, deci plin de farmec. Dacă pornești de la japonezul de azi おかしい, okashii, și traduci prin caraghios sau ciudat, pierzi punctul. Sensul de caraghios există, dar când se laudă frumusețea lunii și a ceții nu poate fi decât farmec. Tiparul obișnuit este să fie pus în opoziție cu あはれなり, aware nari, emoția adâncă și gravă.

つとめて, tsutomete, este substantiv și înseamnă dimineața devreme sau dimineața următoare celor povestite. Capcana tipică vine de la verbul 努む, tsutomu, a se strădui, care duce la răspunsul cu strădanie. Formula 冬はつとめて, fuyu wa tsutomete, iarna, dimineața devreme, din 枕草子, Makura no soshi, îți dă răspunsul pe loc. Dacă textul povestește mai întâi seara dinainte, traducerea mai exactă este dimineața următoare, iar această alegere este și ea cerută.

În limba clasică, sensul central al lui ののしる, nonoshiru, este a face zarvă cu glas tare sau a fi pe buzele tuturor; traducerea ca în japoneza de azi, a ocărî, costă punctul. Când scena arată o mulțime adunată, este vorba limpede de zarvă. În 世にののしる, yo ni nonoshiru, înseamnă a face vâlvă în lume. Este verbul de pildă pentru cuvintele al căror sens s-a mutat față de limba de azi și apare la începutul oricărui vocabular.

Pe lângă a lenevi, おこたる, okotaru, are și sensul de a se face mai bine, când este vorba de o boală, iar în context medical acesta este sensul sigur. Dacă te gândești doar la japonezul de azi 怠る, okotaru, fraza nu mai are noimă și răspunzi greșit. Imaginează-ți că boala își slăbește strânsoarea. Merită pus la un loc cu celelalte cuvinte despre boală, precum いたつく, itatsuku, și れいならず, rei narazu.

Sensul central al lui あはれなり, aware nari, este emoția adâncă și liniștită în fața unui lucru frumos. Greșeala tipică este să pornești de la japonezul de azi 哀れ, aware, milă, și să hotărăști că e vorba de compătimire; cuvântul are mai multe fețe și, după context, poate însemna și drag, și trist. Aici este vorba de încântarea în fața amurgului și a gâștelor, deci de o frumusețe care te pătrunde. Opoziția cu をかし, okashi, farmecul luminos, trebuie știută negreșit.

Sensul central al lui あさまし, asamashi, este uluirea în fața a ceva neașteptat, fie bun, fie rău. Tiparul de greșeală cel mai des întâlnit este traducerea ca în japoneza de azi, unde cuvântul înseamnă josnic. Dacă știi că vine din verbul あさむ, asamu, a se mira, nu mai uiți sensul dintâi. Deosebirea hotărâtoare față de limba de azi este că se folosește și pentru o uimire plăcută, de unde și întrebările despre context.

ありがたし, arigatashi, se descompune în 有り, a exista, și 難し, greu, deci greu de găsit, rar. Traducerea cu recunoștință, ca în japoneza de azi, costă punctul și este una dintre cele mai frecvente greșeli. Din rar se dezvoltă uneori și sensul de atât de rar încât e vrednic de laudă. Formula ありがたきもの, arigataki mono, lucrurile rare, din 枕草子, Makura no soshi, este cel mai bun reper.

La obârșie, ゆゆし, yuyushi, este atingerea de ceea ce este sfânt sau de rău augur, de unde un cuvânt cu sensuri care sar dintr-o extremă în alta: prevestitor de rău, nemaipomenit, uneori chiar minunat prin măsura lui. Aici, fiindcă însoțește 大事, o întâmplare mare, arată gradul covârșitor. Fiindcă se folosește și de bine, și de rău, examenul vizează tocmai judecata după context. Imaginea folositoare este ceva atât de puternic încât nu se cade să te atingi de el.

わりなし, warinashi, vine din 理なし, kotowari nashi, fără temei, deci împotriva firii lucrurilor, de unde sensurile fără scăpare, peste măsură. Capcana tipică vine de la semnul 割, care duce la ideea că un lucru nu merită osteneala. Aici este vorba de o cufundare în gânduri atât de adâncă încât omul nu mai poate răspunde. Cel mai scurt drum este să îl desfaci în ことわりなし, kotowari nashi.

さうざうし, souzoushi, înseamnă că lipsește ceea ce ar trebui să fie, de unde un simțământ de gol și de tristețe. Fiindcă sună la fel cu japonezul de azi 騒々しい, souzoushii, gălăgios, cea mai frecventă greșeală este traducerea prin zgomotos, adică aproape pe dos. Contextul, golul rămas după ce florile s-au scuturat, decide. Poți învăța ca pe o formulă: nu gălăgios, ci pustiu.

こころもとなし, kokoromotonashi, înseamnă că aștepți ceva cu nerăbdare și cu neliniște. Dacă te lași dus de japonezul de azi 心もとない, kokoromotonai, nesigur, alegi o traducere puțin alături. Când scena este așteptarea unui răspuns, sensul este limpede nerăbdarea. Este adesea dat împreună cu sinonimul おぼつかなし, obotsukanashi, deci merită învățate deodată.

Sensul central al lui すさまじ, susamaji, este dezamăgirea care taie cheful, o priveliște searbădă. Dacă îl traduci ca pe japonezul de azi すさまじい, susamajii, grozav de mare, ajungi la o judecată pe dos și pierzi punctul; aici se face diferența între candidați. Contextul, casa unui om a cărui nădejde de dregătorie s-a spulberat, decide. Capitolul すさまじきもの, susamajiki mono, lucrurile care taie cheful, din 枕草子, Makura no soshi, îl fixează sigur.

La obârșie, めざまし, mezamashi, înseamnă atât de neașteptat încât te trezește, iar la examene apare aproape numai cu sensul de reproș: purtarea nepotrivită a cuiva de rang mai mic revoltă și supără. Dacă traduci cu sensul pozitiv din japoneza de azi, unde vorbește despre o izbândă strălucită, pierzi punctul. Vestită este scena de la începutul 源氏物語, Genji monogatari, unde doamna Kiritsubo este privită astfel de celelalte. Punctul-cheie este direcția privirii, de la cel mai sus la cel mai jos.

Sensul central al lui いとほし, itohoshi, este mila, părerea de rău pentru cineva, iar de aici se dezvoltă și sensul de drag. Dacă răspunzi din reflex drag, luându-te după japonezul de azi 愛おしい, itooshii, nu se potrivește cu scena unor copii flămânzi. Regula de aur: când textul arată lipsuri sau ființe slabe, prima variantă este mila. Merită învățat împreună cu sinonimul いたはし, itawashi.

Regula este că る, ru, și らる, raru, adăugate la verbe de simțire sau de percepție, precum 思ふ, omou, a gândi, 偲ぶ, shinobu, a-și aminti cu dor, sau 泣く, naku, a plânge, arată că lucrul se petrece de la sine. 思ひ出でらる, omoi-ideraru, înseamnă deci că amintirea vine fără voie. Celelalte trei se recunosc după semne proprii: pentru pătimire există un autor al acțiunii marcat cu に, ni; putința vine de obicei însoțită de o negație; respectul cere ca subiectul să fie o persoană de rang înalt. Dintre cele patru, tocmai valoarea spontană este cel mai des trecută cu vederea.

Subiectul este împăratul, o persoană de rangul cel mai înalt, iar 召す, mesu, a chema la sine, este el însuși un verb al celor de sus; prin urmare る, ru, marchează aici respectul, adică binevoiește să îl cheme. Ordinea în care se cercetează る și らる este aceasta: dacă subiectul este o persoană de rang înalt, este respect; dacă verbul exprimă o simțire, faptul se petrece de la sine; dacă apare un autor al acțiunii marcat cu に, ni, subiectul suferă acțiunea; dacă urmează o negație, este vorba de putință. Se cere adesea și deosebirea de auxiliarul り, ri, care se leagă altfel de verb.

Fiindcă autorul acțiunii este arătat limpede prin 盗人に, nusubito ni, de către hoț, valoarea este sigur aceea de a suferi acțiunea: veșmântul îi este luat. La cele patru valori ale lui る și らる, cel mai rapid procedeu este să cauți mai întâi particula に, ni, care marchează autorul faptei. Unii citesc greșit, cred că hoțul este subiectul și aleg respectul, dar pentru cineva care nu este de rang înalt nu se folosește respectul. Deprinde-te să cauți în text dovada alegerii.

Aici なむ, namu, urmează după o particulă, iar fraza se încheie cu forma atributivă ける, keru; prin urmare este particula de legătură care întărește spusa. Cele patru cazuri se despart astfel: dacă se leagă de forma nerealizată a verbului, este particula finală prin care ceri ceva altuia; dacă se leagă de forma continuativă, sunt două auxiliare, ぬ, nu, al împlinirii, și む, mu, al presupunerii; dacă nu este niciuna dintre acestea și fraza se încheie în forma atributivă, este particula de legătură; iar în 死なむ, shinamu, și 往なむ, inamu, este terminația unui verb neregulat plus む, mu. Dacă nu verifici de ce formă se leagă, pierzi punctul pe loc.

行か, ika, este forma nerealizată a unui verb din clasa celor patru trepte, deci なむ, namu, este particula finală care se leagă de forma nerealizată și prin care ceri altuia să facă ceva: aș vrea să meargă. În prima parte, やみなむ, yaminamu, este legat de forma continuativă, deci acolo sunt auxiliarele ぬ, nu, și む, mu, adică ploaia va fi stat. Așezarea celor două în aceeași frază este tiparul cel mai greu al examenelor. Fiindcă totul se hotărăște doar după forma de care se leagă, nerealizată sau continuativă, cheia este să recunoști sigur formele verbului; aici se face diferența.

Regula este că に, ni, din formele にあり, ni ari, și にはあらず, ni wa arazu, este forma continuativă a auxiliarului de identificare なり, nari, aici cu sensul nu este om din capitală. Semnul după care îl recunoști este că urmează あり, ari, 侍り, haberi, sau 候ふ, saburau, eventual cu particulele は, wa, sau も, mo, între ele. Dacă ar fi forma continuativă a auxiliarului împlinirii ぬ, nu, atunci înaintea lui ar sta o formă continuativă, iar după el ar veni き, ki, けり, keri, sau たり, tari. Identificarea lui に, ni, este tema cea mai importantă a gramaticii de examen, iar tiparul にはあらず, ni wa arazu, desparte candidații.

Înaintea lui stă 散り, chiri, o formă continuativă, iar după el urmează auxiliarul trecutului けり, keri; tiparul にけり, nikeri, arată sigur forma continuativă a auxiliarului împlinirii ぬ, nu, adică s-au scuturat de tot. Cel mai rapid este să înveți ca tipar: にき, niki, にけり, nikeri, にたり, nitari, conțin auxiliarul împlinirii. Deosebirea hotărâtoare este că auxiliarul de identificare se leagă de un substantiv sau de o formă atributivă. La traducere, dacă pierzi nuanța că lucrul s-a împlinit de tot, ți se scad puncte, deci ține-le minte împreună.

Regula este că, în poemele waka, けり, keri, exprimă uimirea: abia acum îmi dau seama că orașul este brocartul primăverii. În proza povestitoare, același けり, keri, arată de obicei un trecut aflat din spusele altora, iar deosebirea aceasta este cerută des. Folosirea din poezie se numește chiar けり al descoperirii, iar regula practică este ca, în poeme și în replici, să te gândești mai întâi la uimire. Dacă răspunzi trecut, greșești în lanț și la întrebările despre tâlcul poemului.

飛ぶべからず, tobu bekarazu, înseamnă că nu are cum să zboare, iar べし, beshi, însoțit de o negație capătă cel mai adesea valoarea putinței. べし, beshi, are șase valori, presupunerea, hotărârea, putința, cuvenința, porunca și potrivirea, iar alegerea se face după persoana subiectului și după context. Fiindcă raționamentul este că nu are aripi, deci nu zboară, mulți ezită și aleg cuvenința, dar regula practică este ca, atunci când apare o negație, să cercetezi mai întâi putința.

Regula este că む, mu, cu subiect la persoana întâi arată hotărârea celui care vorbește, iar chemarea いざ, iza, haide, o sprijină. Alegerea se face după persoană: persoana întâi înseamnă hotărâre, persoana a doua înseamnă îndemn sau sfat, persoana a treia înseamnă presupunere. Fraza este croită după pasajul vestit cu copilul din 宇治拾遺物語, Uji shūi monogatari. Dacă ezici între hotărâre și îndemn, întreabă-te dacă fapta o face vorbitorul sau i-o cere celuilalt.

Regula de fier a legării prin particulă este că particula こそ, koso, cere ca verbul să se încheie în forma de temei realizat, iar pentru verbul 出づ, izu, din conjugarea de jos cu două trepte, această formă este 出づれ, izure. Fiindcă particulele ぞ, zo, なむ, namu, や, ya, și か, ka, cer forma atributivă, greșeala cea mai deasă este alegerea lui 出づる, izuru. Cel mai sigur este să înveți întâi excepția: numai こそ, koso, cere temeiul realizat. Astfel de întrebări apar și la partea scrisă, iar temelia lor este tabelul de conjugare scris fără greșeală.

Particulele や, ya, și か, ka, pun o întrebare, fie adevărată, fie una al cărei răspuns se răstoarnă în contrariu, și cer forma atributivă la sfârșitul frazei. Aici se întreabă cu adevărat care munte este mai aproape de cer, iar 近き, chikaki, este forma atributivă a unui adjectiv din clasa ku. Dacă întrebarea este sau nu una cu răspunsul răsturnat depinde de context, dar varianta cu forma de încheiere este oricum greșită, deci se poate elimina. Tiparul examenului este să ceară deodată și valoarea particulei, și forma verbului de la sfârșit.

知ら, shira, este forma nerealizată, deci ぬ, nu, este sigur forma atributivă a auxiliarului negativ ず, zu, care se leagă de forma nerealizată: nu există om care să nu știe. Dacă s-ar lega de o formă continuativă, ar fi forma de încheiere a auxiliarului împlinirii. Identificarea se face de două ori: o dată după forma de care se leagă, nerealizată sau continuativă, și a doua oară după ce urmează, un substantiv ori o particulă, sau sfârșitul frazei. Se mai poate tăia și din tabelul de conjugare, fiindcă auxiliarul împlinirii nu are forma atributivă ぬ, nu, ci ぬる, nuru; aici se face diferența.

し, shi, din 見し人, mishi hito, se leagă de forma continuativă 見, mi, și este urmat de substantivul 人, hito, deci este forma atributivă a auxiliarului trecutului き, ki: omul pe care l-am văzut odinioară. Procedeul este acesta: dacă urmează un substantiv și se leagă de o formă continuativă, este auxiliarul trecutului; dacă poate fi scos fără ca fraza să își piardă înțelesul, este particula care întărește; dacă se poate citi ca o acțiune, este verbul neregulat. Auxiliarul trecutului き, ki, are conjugarea neobișnuită, cu forma atributivă し, shi, și forma de temei realizat しか, shika, care trebuie știute pe de rost.

Conjugat pe patru trepte, 給ふ, tamou, este verb ajutător care înalță persoana ce face acțiunea, adică binevoiește să facă ceva; aici cinstirea merge spre stăpânul care intră. Același 給ふ, tamou, conjugat de jos cu două trepte, îl coboară dimpotrivă pe vorbitor și apare în replici, în forme precum 思ひ給ふる, omoi tamouru. Regula de fier este să deosebești cele două conjugări după terminație, iar deosebirea aceasta este chiar poarta de intrare în capitolul formulelor de politețe.

奉る, tatematsuru, înseamnă a înmâna cuiva ceva cu plecăciune, deci coboară pe cel care dă și cinstește pe cel care primește, aici împărăteasa. Cel mai simplu este să îl reții ca varianta smerită a verbului 与ふ, atau, a da. Există însă și o folosire în care înalță persoana, cu sensul a binevoi să îmbrace sau a binevoi să urce în trăsură, iar în contextele despre îmbrăcat, urcat sau mâncat tocmai aceasta este capcana pentru avansați. Aici este vorba de o scrisoare înmânată, deci sensul smerit este sigur.

Folosit ca verb ajutător, 侍り, haberi, arată o vorbire îngrijită față de cel care ascultă sau citește, adică politețea propriu-zisă. Același cuvânt are însă și folosirea de verb de sine stătător, cu sensul a sluji pe cineva, iar în contexte precum 宮に侍り, miya ni haberi, a sluji la palat, vorbitorul se coboară pe sine. Deosebirea între verbul de sine stătător și cel ajutător este întrebarea clasică. Ține minte că politețea propriu-zisă se face doar cu două cuvinte, 侍り, haberi, și 候ふ, saburau.

Punctul din care pornește cinstirea se hotărăște mecanic: în povestirea autorului pornește de la autor, în replici pornește de la cel care vorbește. 給ふ, tamou, înalță persoana care face acțiunea, deci ținta este comandantul, cel care cântă; prin urmare, de la autor spre comandant. Principiul se folosește împreună cu direcțiile: cel înălțat este cel ce face acțiunea, cel cinstit prin coborârea vorbitorului este cel vizat de acțiune, iar politețea propriu-zisă merge spre ascultător sau cititor. Cea mai deasă pierdere de puncte vine din amestecarea punctului de plecare cu ținta.

În replici, punctul din care pornește cinstirea nu este autorul, ci cel care vorbește, adică doamna de la curte. 申す, mousu, este forma prin care vorbitorul se coboară pe sine, deci cinstirea merge spre cel vizat de acțiune, împăratul; prin urmare, de la doamnă spre împărat. Cea mai deasă greșeală este să răspunzi din reflex de la autor, așa că verifică întâi dacă fraza este povestire sau replică. Verifică în același timp și ținta: cel vizat de acțiune.

Așezate în ordinea aceasta, mai întâi forma prin care vorbitorul se coboară pe sine, apoi forma care înalță, 奉り給ふ, tatematsuri tamou, cinstesc deodată și pe cel vizat de acțiune, domnița care primește scrisoarea, și pe cel care o face, sfetnicul. Ordinea este fixă, întâi coborârea, apoi înălțarea. Formele îndoite de tipul せ給ふ, se tamou, sunt înălțare peste înălțare și privesc o singură persoană, cea care face acțiunea, iar amestecarea celor două este capcana cea mare. La partea scrisă, unde se cere despărțit cuvânt cu cuvânt spre cine merge cinstirea, aici se face cea mai mare diferență.