Istorie: istoria lumii × istoria Japoniei

În acea epocă mirodeniile ajungeau în Europa prin negustorii musulmani și italieni și se vindeau la prețuri foarte mari, astfel încât dorința de a face comerț direct a devenit motivul principal al căutării de noi rute maritime. Revoluția industrială (a doua jumătate a secolului al XVIII-lea) și Canalul Suez (1869) aparțin unei epoci mult mai târzii: este capcana clasică prin care se verifică simțul cronologiei. Dacă reții și zelul religios (o prelungire a Reconquistei) ca motiv, îl poți folosi și în răspunsurile de tip eseu.

Afluxul masiv de argint a scăzut valoarea monedei și a împins prețurile în sus: aceasta este „revoluția prețurilor”. Seniorii care trăiau din rente fixate ca sumă au sărăcit în termeni reali, iar destrămarea societății feudale a avansat. Capcana tipică inversează lanțul cauzal „mai mult argint → prețuri mai mari”. La disciplinele de tip cercetare ți se cere exact această explicație cauzală: cum a schimbat circulația argintului structura socială.

Odată cu deschiderea noilor rute maritime, rolul principal în comerț a trecut de la orașele italiene ale Mediteranei la porturi atlantice precum Lisabona și Anvers (revoluția comercială). Varianta „Italia a prosperat” este capcana inversă, care confundă cauza cu efectul. Reține-o împreună cu revoluția prețurilor (creșterea prețurilor), ca cele două mari efecte economice ale marilor descoperiri, și nu le vei mai amesteca.

Critica lui Luther la adresa vânzării de indulgențe, menită să strângă bani pentru reconstruirea bazilicii Sfântul Petru, a fost punctul de plecare al Reformei. Înțelege-o împreună cu teza sa că omul este îndreptățit numai prin credință. Compania lui Iisus (iezuiții) s-a născut mai târziu, ca răspuns împotriva Reformei, deci ferește-te de variantele care inversează ordinea. Se cere adesea ordinea cauzală: indulgențe → Luther → Contrareformă.

Calvin a propovăduit predestinarea și a socotit sârguința în profesie drept un act care arată slava lui Dumnezeu, astfel încât acumularea de avere a ajuns să fie acceptată, iar sprijinul s-a răspândit în rândul negustorilor și al meșteșugarilor. Aceasta contrastează cu luteranismul, răspândit mai ales prin principi, iar această deosebire de bază socială este miezul întrebărilor comparative. Nu cădea în capcana variantelor care înțeleg greșit predestinarea drept „te mântuiești dacă te străduiești”: reține exact că mântuirea este hotărâtă dinainte.

Tabăra catolică și-a reafirmat dogma la Conciliul de la Trento, iar Compania lui Iisus, întemeiată de Ignațiu de Loyola și de alții, a încercat să recâștige teren prin misiuni peste mări și prin educație (Contrareforma). Misiunea lui Francisc Xavier în Japonia face parte din acest curent și este o temă îndrăgită la orele de cercetare, fiindcă leagă istoria universală de istoria Japoniei. Indulgențele erau tocmai ținta criticilor, așa că varianta care spune că au fost extinse este exact pe dos.

Teoria dreptului divin făcea ca autoritatea regelui să vină de la Dumnezeu și justifica astfel absolutismul (a fost susținută de Bossuet și de alții). Teoria contractului social, care întemeiază puterea pe o înțelegere cu poporul, și separația puterilor erau, dimpotrivă, idei ale celor care criticau absolutismul, iar capcana obișnuită schimbă între ele aceste poziții opuse. Dacă reții fiecare teorie după funcția ei, adică după ceea ce justifică, nu le vei mai confunda.

Colbert a promovat mercantilismul (colbertismul), urmărind un excedent comercial prin manufacturi regale și taxe vamale protecționiste, ceea ce a susținut finanțele absolutismului. Laissez-faire și fiziocratismul au apărut în secolul al XVIII-lea ca reacții critice la mercantilism, deci ferește-te de variantele care inversează ordinea cronologică. Reține formula ca pe un tot: absolutismul înseamnă armată permanentă și birocrație, plus mercantilism.

Fiindcă o minoritate manciuriană trebuia să guverneze o majoritate han, dinastia Qing a îmbinat cu iscusință măsuri de constrângere, precum coada obligatorie și procesele literare (persecutarea scrierilor), cu măsuri de îmblânzire, precum continuarea examenelor imperiale și numirea în paralel a manciurienilor și a chinezilor han. Întrebarea despre această structură cu două fețe, biciul și zăhărelul, este tipică pentru studiul de tip cercetare, așa că o variantă care înfățișează numai una dintre laturi este nedeplină. Desființarea examenelor imperiale aparține începutului secolului XX (noua politică din vremea împăratului Guangxu), adică unei alte epoci.

Akbar a desființat jizya, impozitul pe cap de locuitor plătit de nemusulmani, și, împăcându-se cu hindușii, a întărit temelia imperiului; severul Aurangzeb a reintrodus-o, a provocat răscoale în multe ținuturi și a devenit una dintre cauzele decăderii imperiului. Inversarea dintre „cel care a desființat-o” și „cel care a reintrodus-o” este capcana cea mai frecventă. Se cere înțelegerea cauzală care leagă politica religioasă de ascensiunea și decăderea imperiului.

Imperiul Otoman a acordat comunităților religioase nemusulmane, milleturile, autonomie și libertatea credinței cu condiția plății dărilor, ceea ce a dat stabilitate unui vast imperiu multietnic. De asemenea, prin devșirme erau recrutați fiii creștinilor (pentru ieniceri și pentru alte funcții), deci atât „trecerea silită la islam”, cât și „lipsa numirilor în funcții” sunt contrariul faptelor. Compararea acestei „guvernări prin toleranță” cu politica de îmblânzire a dinastiei Qing este un tipar frecvent al studiului de tip cercetare.

În Revoluția Glorioasă, Iacob al II-lea a fost alungat, iar Wilhelm al III-lea și Maria a II-a au urcat pe tron după ce au primit Declarația drepturilor, punându-se astfel temelia monarhiei constituționale, care duce la formula „regele domnește, dar nu guvernează”. Executarea regelui și republica țin de Revoluția puritană (Carol I a fost executat în 1649), iar schimbarea între ele a rezultatelor celor două revoluții este capcana obișnuită.

După Războiul de Șapte Ani, aflată în greutăți financiare, Marea Britanie a înăsprit impozitarea coloniilor prin Legea timbrului, Legea ceaiului și alte măsuri, iar împotrivirea coloniștilor sub lozinca „nicio impozitare fără reprezentare” (partida de ceai de la Boston și altele) s-a prefăcut în război de independență. Înfruntarea dintre Nord și Sud este o temă a Războiului de Secesiune (din 1861), de după independență: o capcană care amestecă un eveniment petrecut cu aproape 90 de ani mai târziu. Reține lanțul cauzal: cheltuieli de război → dări → împotrivire.

Pentru a reface finanțele înrăutățite de sprijinul dat Războiului de Independență american și de alte cheltuieli, guvernul a încercat să impoziteze stările privilegiate și a convocat Adunarea Stărilor Generale; din înfruntarea privind modul de vot s-au născut Adunarea Națională și apoi asaltul Bastiliei. Napoleon este un personaj care apare după revoluție, deci a-l socoti drept cauză a ei răstoarnă ordinea faptelor. Cel mai des se cere firul: criză financiară → Stările Generale → revoluție.

În Anglia s-au suprapus mai multe condiții: piețele coloniale, capitalul strâns prin comerț, forța de muncă desprinsă de pământ prin a doua mișcare de împrejmuire, resurse precum cărbunele și fierul și experiența tehnică adunată în manufacturi. Calea ferată a fost un rezultat al revoluției industriale (prima jumătate a secolului al XIX-lea), deci varianta care o așază între cauze inversează cauza cu efectul. Explicarea întrebării „de ce Anglia” prin mai mulți factori deodată este o temă clasică de cercetare.

Odată cu impunerea industriei de fabrică bazate pe mașini, societatea s-a împărțit în capitaliști industriali și muncitori salariați, iar programul de lucru prelungit, munca copiilor și problemele de salubritate din orașe s-au agravat (reglementate mai târziu prin legile fabricilor). Meșteșugarii care își pierduseră munca din pricina mașinilor au pornit mișcarea luddită de distrugere a mașinilor, deci „a devenit mai așezată” este exact pe dos. Faptul că oamenii s-au mutat de la sate la orașe apare de asemenea des în variante formulate în sens invers.

Principiul legitimității a fost susținut de ministrul de externe francez Talleyrand și urmărea refacerea suveranității și a ordinii de dinainte de revoluție; el a hotărât caracterul conservator al sistemului de la Viena. Autodeterminarea popoarelor este un principiu de după Primul Război Mondial (Cele Paisprezece Puncte ale lui Wilson), deci avem o capcană anacronică, ce amestecă un concept de aproape 100 de ani mai târziu. Dacă așezi mișcările liberale și naționale de mai târziu ca reacții împotriva acestui sistem, firul devine limpede.

Imperialismul a apărut atunci când capitalul monopolist, ajuns uriaș prin a doua revoluție industrială, centrată pe industria grea și chimică, a căutat nu doar materii prime și piețe, ci și locuri pentru investirea capitalului, iar statele au sprijinit acest lucru cu forța militară. Marea criză economică (1929) și Războiul Rece (de după al Doilea Război Mondial) aparțin limpede unor epoci de mai târziu, iar acele variante îți verifică simțul cronologiei. Dacă poți explica mutarea accentului de la „exportul de mărfuri” la „exportul de capital”, vei fi puternic și la răspunsurile de tip eseu.

Politica britanică de-a lungul axei nord-sud și cea franceză de-a lungul axei est-vest s-au ciocnit la Fașoda, în Sudan, dar Franța, îngrijorată de ridicarea Germaniei, a cedat și războiul a fost ocolit; relațiile s-au prefăcut în Antanta Cordială din 1904, prin care fiecare recunoștea întâietatea celeilalte (Egiptul pentru Marea Britanie, Marocul pentru Franța). Înțelegerea acestui punct de cotitură, în care înfruntarea s-a schimbat dintr-odată în conlucrare, face diferența între candidați, așa că varianta care spune că s-a ajuns la război este greșită.

Împotriva Triplei Alianțe (Germania, Austria, Italia), care venea de la Bismarck, s-au unit alianța franco-rusă, Antanta Cordială și înțelegerea anglo-rusă, alcătuind Tripla Înțelegere între puterile care se temeau de politica mondială a Germaniei. Schimbarea între ele a membrilor celor două tabere este capcana cea mai simplă și cea mai frecventă. Reține și că Italia, aflată în conflict cu Austria pe tema „Italiei nerăscumpărate”, a intrat în război de partea Antantei.

Prelungindu-se, Primul Război Mondial a devenit un război total, în care statul a mobilizat producția, munca și chiar gândirea, iar arme noi precum tancurile, gazele de luptă și avioanele au fost aruncate în luptă. Pentru a-i înlocui pe bărbații plecați pe front, femeile au lucrat în fabricile de armament și în alte locuri, iar aceasta a fost una dintre cauzele lărgirii dreptului de vot al femeilor după război: un exemplu frecvent al legăturii cauzale „războiul a schimbat societatea”. Chiar faptul că așteptarea unui război scurt și hotărâtor a fost înșelată stă la temelia trecerii la războiul total.

Această afirmație simbolizează politica mondială a Germaniei din vremea lui Wilhelm al II-lea (politica 3B și cursa înarmărilor navale) și arată ruptura de diplomația lui Bismarck, întemeiată pe echilibrul puterilor și pe izolarea Franței. Tratatul de reasigurare a rămas, dimpotrivă, nereînnoit, deci acea variantă este pe dos. Fiindcă lărgirea flotei a adâncit înfruntarea anglo-germană, acesta este punctul de plecare al lanțului cauzal care trece prin alcătuirea Triplei Înțelegeri până la Primul Război Mondial; este o temă frecventă de tip cercetare, care îți cere să citești un izvor și să legi înțelesul lui de schimbarea de politică externă.

Rakuichi rakuza a fost o politică prin care se desființau privilegiile breslelor și taxele de piață, pentru a atrage negustorii noi și a ridica orașele-cetate la rangul de centre ale economiei. „Ocrotirea breslelor” este o capcană cu conținut tocmai pe dos, iar dacă reții că raku (楽) înseamnă lipsit de îngrădiri, liber, nu vei greși. Înțelege-o împreună cu desființarea barierelor de drum, ca parte a operei de unificare a lui Nobunaga, în care înlăturarea piedicilor din calea circulației mărfurilor prefăcea puterea economică în putere militară.

Taiko kenchi a măsurat pământurile din toată țara după criterii unitare (sistemul kokudaka (石高), al recoltei de orez, și banița masu de Kyoto) și a înscris în registrul cadastral un singur cultivator adevărat, după principiul ichi-chi issakunin (一地一作人), un lot, un cultivator, astfel încât rețeaua suprapusă de drepturi din sistemul domeniilor a dispărut. Pământul era arătat în kokudaka, nu în kandaka, iar confundarea cu sistemul kandaka al daimyo-ilor din epoca Sengoku este capcana obișnuită. Mergi un pas mai departe și reține că valoarea kokudaka a devenit criteriul pentru dări și pentru slujba militară a daimyo-ilor, deci temelia sistemului bakuhan (shogunat și feude).

Decretul katanagari (1588), dat sub cuvânt că se toarnă Marele Buddha de la Hokoji (方広寺), a luat armele țăranilor; i-a făcut să se dedice numai muncii câmpului și a împiedicat astfel răscoalele ikki (一揆), înaintând totodată cu heino bunri (兵農分離), despărțirea războinicilor de țărani în stări deosebite. Cei de la care s-au luat armele erau țăranii, nu războinicii, iar schimbarea între cel care lucrează și cel asupra căruia se lucrează este capcana tipică. Organizează-l împreună cu taiko kenchi și cu decretul privind stările sociale, ca punct de plecare al societății de stări din epoca modernă timpurie.

Sistemul sankin kotai (așezat ca instituție prin versiunea Kan'ei (寛永) a legilor pentru casele războinice, buke shohatto (武家諸法度)) îi obliga pe daimyo să slujească la Edo din doi în doi ani și să își țină acolo soțiile și copiii, astfel încât costul drumurilor și al ținerii a două gospodării apăsa greu asupra finanțelor feudelor. Pe de altă parte, a avut și o urmare neașteptată: dezvoltarea drumurilor mari, a stațiilor de poștă și a economiei de consum din Edo. Întrebarea despre ambele fețe ale acestei legături cauzale, adică felul în care o măsură de control a stârnit dezvoltarea economică, este tipică pentru studiul de tip cercetare. Reține și că povara i-a lipsit pe daimyo de puterea de a se răscula.

Scopurile închiderii țării erau oprirea creștinismului și monopolul shogunatului asupra comerțului și a informației, iar schimburile au urmat prin „cele patru porți”: Nagasaki (olandezii și China Qing), Tsushima (Coreea), Satsuma (Ryukyu) și Matsumae (ainu). Varianta care înfățișează o izolare desăvârșită este greșită și se deosebește de înțelegerea din manualele de azi. Olandezilor li s-a îngăduit comerțul fiindcă erau o țară protestantă, care nu făcea misionarism, deci ferește-te și de raționamentul greșit „fiindcă erau o țară creștină”.

Pentru a reface finanțele, Yoshimune a promovat sistemul agemai (în schimb a înjumătățit vremea pe care daimyo trebuiau să o petreacă la Edo), darea funciară cu cotă fixă și desțelenirea de ogoare noi, iar prin Kujikata Osadamegaki și prin cutia de jalbe a întărit și instituțiile. Desființarea breslelor kabunakama a fost o măsură din reformele Tempo (天保の改革) ale lui Mizuno Tadakuni (水野忠邦), iar întrebarea despre care dintre cele trei mari reforme ține o măsură este tiparul de schimbare cel mai frecvent. Reține potrivind fiecărei reforme cuvintele-cheie: Kyoho înseamnă refacerea financiară făcută de „shogunul orezului”.

Tanuma a urmat o linie activă, prin care scotea folos din negoț și din circulația mărfurilor: recunoașterea oficială a breslelor kabunakama, monopolurile de vânzare, desecarea lacului Inbanuma (印旛沼) și lărgirea comerțului de la Nagasaki. Sadanobu, în reformele Kansei (寛政の改革), a răspuns dimpotrivă prin austeritate de tip agrar: strângerea de rezerve de orez, decretul care îi îndemna pe țărani să se întoarcă în satele de baștină și ștergerea datoriilor samurailor. Inversarea dintre „Tanuma, cel care folosește negoțul” și „Sadanobu, cel al cumpătării” este capcana obișnuită. Deosebirea dintre cele două linii este cea mai frecventă întrebare comparativă despre direcția politicii shogunale.

Prin oprirea învățăturilor eterodoxe din era Kansei, Sadanobu a fixat neoconfucianismul lui Zhu Xi drept învățătură ortodoxă și a întărit educația și controlul vasalilor shogunali. Recunoașterea oficială a breslelor kabunakama îi aparține lui Tanuma Okitsugu, sistemul agemai ține de reformele Kyoho (Yoshimune), iar legea de întoarcere a oamenilor la sate, de reformele Tempo (Mizuno Tadakuni), astfel încât alăturarea unor măsuri din reforme deosebite este chipul clasic în care se alcătuiesc aceste întrebări. Putința de a sorta măsurile una câte una după întrebarea „a cui reformă este aceasta?” îți hotărăște punctajul.

Mizuno a văzut în monopolul breslelor pricina scumpirii și a poruncit desființarea lor, dar în fapt mecanismul circulației mărfurilor s-a dereglat, urmarea a fost slabă, iar mai târziu s-a îngăduit refacerea breslelor. Întrebarea despre prăpastia dintre intenția unei măsuri și rezultatul ei adevărat este tipică pentru studiul de tip cercetare, iar varianta care spune că a izbutit așa cum se dorea este momeala. Împreună cu eșecul decretului de rechiziționare a pământurilor, eșecul reformelor Tempo este o temă însemnată, care arată slăbirea puterii shogunale.

Cultura Kasei a fost purtată mai ales de oamenii de rând din Edo și era bogată în duhul hazului, al satirei și al jocului: proza comică, stampele colorate nishiki-e (錦絵) (Hokusai și Hiroshige) și versurile senryu (川柳). „O cultură a orășenilor nou îmbogățiți, cu centrul în Kamigata” este descrierea culturii Genroku (元禄文化), iar schimbarea între ele a centrului și a epocii este capcana cea mai frecventă. Reține ca trăsătură și faptul că răspândirea învățământului și creșterea tiparului și a bibliotecilor cu împrumut au dus cultura la oamenii de rând din toată țara.

Cultura Genroku, de la sfârșitul secolului al XVII-lea până la începutul secolului al XVIII-lea, a fost purtată de orășenii din Kamigata (Osaka și Kyoto) pe fondul creșterii economice, iar Saikaku, Chikamatsu și Basho au zugrăvit viu viața omenească adevărată. În cultura Kasei de la începutul secolului al XIX-lea, centrul culturii se mutase la Edo, iar trăsăturile ei sunt satira și hazul, o înclinație decadentă și moda călătoriilor și a stampelor cu locuri vestite. Cerința de a explica mutarea centrului cultural din Kamigata la Edo în legătură cu deplasarea centrului economic este întrebarea comparativă clasică de tip cercetare. Schimbarea între ele a celor două centre este capcana cea mai mare.

La înapoierea registrelor feudale, hanseki hokan (版籍奉還), foștii stăpâni au urmat să cârmuiască feudele ca guvernatori ai acestora, deci măsura a rămas nedeplină; abia prin haihan chiken s-a așezat un sistem centralizat, în care ținuturile erau cârmuite de guvernatori numiți de guvernul central. Întrebarea despre această deosebire de etape, „înapoierea registrelor este nedeplină, desființarea feudelor o desăvârșește”, este clasică, iar confundarea celor două te costă puncte. Recunoașterea oficială a proprietății asupra pământului este o temă aparte, care ține de reforma dării funciare.

Reforma dării funciare a dat titluri de proprietate chiken (地券), pentru a hotărî cine stăpânea fiecare lot, iar prin plata în bani a 3% (coborât mai târziu la 2.5%) din prețul pământului, și nu din recoltă, a adus finanțe statornice, neatinse de anii buni sau răi. „Plata în orez, după recoltă” este descrierea dării din epoca Edo, iar variantele care schimbă între ele vechiul și noul apar des. Fiindcă povara a rămas cam la nivelul de dinainte, în multe locuri au izbucnit răscoale împotriva reformei, iar și acest lucru se cere ca legătură cauzală.

Itagaki Taisuke și alții, care părăsiseră guvernul după ce pierduseră disputa privind expediția în Coreea, au criticat despotismul birocraților din clicile feudale și au înaintat minsen giin setsuritsu kenpakusho (民撰議院設立建白書), petiția pentru înființarea unei adunări alese de popor, iar aceasta a devenit punctul de plecare al mișcării pentru libertate și drepturile poporului, jiyu minken undo (自由民権運動). Promulgarea constituției (1889) și Dieta imperială (1890) sunt evenimente aflate de partea rezultatelor mișcării și apar des în cerințele de ordonare cronologică. Reține firul: petiția → Liga pentru înființarea unei adunări naționale → edictul imperial care făgăduia o adunare națională → alcătuirea partidelor.

Constituția Imperiului Japoniei era o constituție octroiată, luată drept model după cea germană (prusacă), cu putere monarhică puternică: împăratul ținea în mâinile sale întreaga putere suverană și avea prerogative, precum comanda supremă a armatei, în care Dieta nu putea să se amestece. Drepturile supușilor erau recunoscute numai „în limitele legii”. Suveranitatea poporului și drepturile veșnice sunt trăsături ale Constituției Japoniei de după război (日本国憲法), iar compararea vechii și noii constituții este cea mai frecventă întrebare de contrast, de la tezele din clasă până la testul comun.

Împotriva stăpânirii peninsulei Liaodong, pe care Japonia o dobândise prin Tratatul de la Shimonoseki (下関条約), Rusia, care voia să înainteze în Manciuria, a atras Germania și Franța și a cerut înapoierea ei, iar Japonia, neputând să se împotrivească, a primit cererea. De aici s-au născut starea de spirit gashin shotan (臥薪嘗胆), adică răbdarea greutăților în vederea răzbunării, și lărgirea înarmării, care au pregătit terenul pentru războiul ruso-japonez. Schimbarea celor trei puteri care au intervenit (Rusia, Germania, Franța) sau a obiectului cererii (peninsula Liaodong) este capcana obișnuită, iar ceea ce se verifică este lanțul cauzal: războiul chino-japonez → intervenția celor trei puteri → înfruntarea cu Rusia.

Prin Tratatul de la Portsmouth, Japonia a dobândit conducerea asupra Coreei, drepturi și interese în sudul Manciuriei și sudul Sahalinului, dar nicio despăgubire, iar nemulțumirea unui popor care îndurase dări grele și jertfe mari a izbucnit în incidentul incendiar de la Hibiya (日比谷焼打ち事件). Deosebirea față de Tratatul de la Shimonoseki, care adusese o despăgubire de 200 de milioane de tael, este punctul-cheie al contrastului, iar confundarea lor te costă pe loc punctajul. Este și o temă de tip cercetare, fiindcă întreabă despre prăpastia dintre nevoia guvernului de a grăbi pacea, fiindcă puterea țării ajunsese la capăt, și faptul că poporul nu fusese înștiințat de starea adevărată a lucrurilor.

Japonia a încheiat una după alta convenții japono-coreene, luând dreptul de reprezentare externă (a doua convenție și înființarea Rezidenței generale, tokanfu (統監府)) și apoi cârmuirea internă, întărindu-și treptat stăpânirea; a înăbușit împotrivirea, precum mișcarea armatelor drepte, și a anexat Coreea în 1910, înființând Guvernământul general al Coreei (朝鮮総督府). Se cere înțelegerea procesului, adică prefacerea treptată în protectorat care duce la anexare, deci varianta care spune că anexarea s-a făcut dintr-o singură lovitură este greșită. Liga Națiunilor a luat ființă în 1920, deci ferește-te și de capcana care amestecă un termen dintr-o altă epocă.

Împotriva celui de-al treilea cabinet Katsura Taro, alcătuit în urma unei crize politice iscate de cererile armatei, Ozaki Yukio (尾崎行雄), Inukai Tsuyoshi (犬養毅) și alții au desfășurat o mișcare de apărare a guvernării constituționale sub lozinca „jos clicile feudale, să apărăm guvernarea constituțională”; și mulțimea a înconjurat Dieta, iar cabinetul a căzut în puțin peste 50 de zile. Ca cel dintâi caz în care puterea opiniei publice a răsturnat un cabinet al clicilor feudale, momentul este așezat la începutul democrației Taisho. Demisia cabinetului Terauchi din pricina revoltelor orezului (1918) este un alt eveniment, iar confundarea epocilor duce la pierderea punctelor.

Acapararea orezului în așteptarea expediției din Siberia a făcut ca prețul orezului să urce vertiginos, iar revoltele orezului s-au întins din Toyama în toată țara; cabinetul lui Terauchi Masatake a demisionat în întregime, luând asupra sa răspunderea, iar Hara Takashi, președintele partidului Rikken Seiyukai, a alcătuit un adevărat cabinet de partid ca „prim-ministru din popor”, fiindcă nu avea titlu de noblețe. Miezul temei este înțelegerea legăturii cauzale prin care o mișcare a mulțimii a adus schimbarea guvernului; dacă înveți pe de rost, despărțite, revoltele și alcătuirea cabinetului, vei pierde puncte la întrebările care le leagă.

În 1925 au fost adoptate aproape în același timp legea votului universal (普通選挙法), care dădea drept de vot bărbaților de la 25 de ani în sus, și legea pentru păstrarea ordinii publice (治安維持法), care oprea asociațiile ce urmăreau schimbarea formei de stat (kokutai) sau tăgăduirea proprietății private. Întrebarea despre faptul că lărgirea participării politice și supravegherea mișcărilor sociale au fost făcute laolaltă (biciul și zăhărelul) este tipică pentru studiul de tip cercetare. Dreptul de vot al femeilor s-a înfăptuit după război (1945), deci varianta care pune semnul egal între votul universal și egalitatea între sexe este capcana cea mai mare.

Acesta este înțelesul teoriei minponshugi a lui Yoshino Sakuzo, iar miezul ei stă în faptul că, lăsând deoparte întrebarea „cine deține suveranitatea”, el putea să ceară o politică întemeiată pe voința poporului, adică votul universal și cabinetul de partid, fără a intra în contradicție cu Constituția Meiji, bazată pe suveranitatea împăratului. Este întrebarea care face cea mai mare deosebire între candidați în domeniul democrației Taisho, fiindcă îți cere să deslușești din logica izvorului de ce și-a despărțit anume termenul de „democrație” în înțelesul de suveranitate a poporului. Dacă o confunzi cu o cerere de suveranitate a poporului, înțelegerea devine tocmai pe dos.